A douăsprezecea cămașă sau cum să-ți lipești aripile

De-ar fi să vezi viața ca un pick-up pe care-ți curg amintirile, de câte ori ai ridica acul să afli ce se ascunde sub el? Există, desigur, teorii care strecoară sub iluzia unui punct dimensiuni pe care nu le putem înțelege, proiecții ale unui inconștient care, cine știe?, ne alege următorul vinil și ne-ndeamnă să-l urmăm cu răbdare și înțelegere printr-o altă poveste.

Dacă, din întâmplare, vinilul deschide războaie sufletești, acul ne șoptește că, din auzite, la finalul poveștii apare a douăsprezecea cămașă a lebedei. Iar tu, ucenic al lui Andersen, cu degete sângerânde și cu zâmbetul știrbit trebuie să cauți cele mai aspre urzici și să-ți croiești singur finalul. Înveți să împletești în patru, în cinci, în zece, strici câteva croșete, iar la apus ai făcut un fular care te sufocă, te depersonalizează, dar îți ține de cald.

Se poate, de asemenea, ca vinilul să fie zgâriat, iar pașii de cleștar ai crăiesei să devină sunete de sticle sparte pe care le culegi în drum spre întâlnirea cu al tău destin fabulos. Descoperi uneori că în fața deciziilor tale nu te așteaptă o caleașcă, la fel cum nici acasă nu mai găsești liniștea sau măcar cuvintele de alinare ale vreunei bătrâne vrăjitoare.

Te gândești, sigur, că dacă ți-ai ține mâinile departe de acul providențial, dacă ai renunța la fularul rece și te-ai îndrepta spre un colț de poveste în care semenii tăi se numesc așa pentru un motiv – poate doar atunci ți-ai da jos plăcuța din fața casei pe care ai scris din toată inima „Pentru puțină umanitate, intră aici” și ai pleca cu o desagă modestă să redescoperi acele frânturi ascunse ale aceluia care erai odată.

Ți-ai număra, probabil, firimiturile de entuziasm care ți-au rămas, râsetele și razele răsăritului pe care le-ai adunat cu atâta prețiozitate și le-ai îngropa la umbra unei sălcii care să-ți ducă dorul și te-ar aștepta mereu să te întorci. Ți-ai lua mama în brațe, i-ai spune cât de mult o iubești, dar cât de multe nu a înțeles nici ea din cum se scriu poveștile și i-ai spune că mergi să găsești sursa tuturor amăgărilor. Că ele nu sunt în van, nu sunt fără sens, iar undeva cineva trage de scripetele karmic și ne aruncă șanse de fericire la fiecare eclipsă de lună.

Ți-ai căuta și tatăl ca atunci când erai prea mic să-l iei de mână și i-ai spune că abia acum ai înțeles de ce oamenii se deghizează în lupi și că era mai bine pe vremea lui Nică, când cea mai frumoasă plimbare o făceați pe o canapea magică, printre rândurile satului Humulești. Ți-ai număra și lacrimile la plecare, doar să nu uiți cât de mare ești acum și cât de mic poți să devii.

Ți-ai lua la revedere și de la locurile și oamenii care ți-au întors zâmbetul și ai asculta puțin timpul cum trece. Te-ai privi în oglindă și te-ai întreba cum oare se terminau conversațiile voastre când erai mai mic? Și de ce acum ele nu mai există?

Ți-ai face, poate, un ceai, și-ai sorbi fiecare picătură ca pe apa vieții care te scoate din sufocare și te-nvață cum acul poveștii nu se ridică, ci se urmează și se înțelege. Ai simți nevoia să asculți din nou cum lebedele se-nalță și ai fi din nou copil, un mic evanghelist al simplității și al bucuriei de a trăi.

Și apoi, se poate, sinele tău ar zâmbi un pic și ți-ar trage un bobârnac amețit ca tu să râzi și să pui plăcuța la loc. Poate ai simți furnici în labele picioarelor, ai număra câteva fire albe în plus, un rid acolo, altul mai jos, dar odată ce plăcuța este la locul ei, ai vedea că și pickup-ul și-a sculptat ridurile vremii cu multă răbdare. Atât de multă răbdare, că te vei simți ca a douăsprezecea lebădă a cărei cămașă o croiești și cu lacrimi, și cu sughițuri, și cu furii sau neputințe, dar – mai ales – cu mintea poleită cu un dram de umanitate, de naivitate și cu sufletul neîntinat.

Photo: http://bit.ly/1lRUzf2

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *