About

Posts by :

Viața de adult și mitul de a fi fericit

„Mamă, de ce nu mi-ai zis cât de greu e să devii adult?”

„Mamă, voi cum ați trecut prin atâtea?”

„Cum vă descurcați în comunism, mamă?”

„Te obișnuiești vreodată cu nedreptatea, mamă?”

Anul centenar îmi aduce în dar rotundul 30 în buletin. Evident că voi face din acest moment unul special, așa cum și la 20 a fost, pentru că la 10 încă eram prea protejată ca să respect și apreciez însemnătatea anumitor momente din viață.

Poate de aceea m-am simțit mereu defazată: sunt înduioșată de un soi de familiaritate doar după ce au trecut Sărbătorile, îmi asum și îmi recunosc adevărata vârstă abia la jumătate de an după ce am avut aniversarea, îmi cunosc părinții abia acum, la 10 ani după ce am plecat de acasă și, mai ales, îmi apreciez meritele abia la ani distanță după ce unele proiecte s-au terminat.

Niciodată nu sunt de fapt aici și acum, mereu privesc spre viitor. Iar sportul de trăi în prezent cu totul îmi scapă printre degete – cum aș putea să mă bucur de PREZENT fără să anticipez sau să îmi imaginez pături de istorie care se aștern pe locuri, oameni, preconcepții ancestrale? N-au putut nici cărțile lui Eckart Tolle, Carlos Castaneda, nici chiar ale absolut minunatului Dalai Lama să mă ajute să-mi răspund. E atât de întrepătruns totul, că uneori simplitatea mă sperie.

Fără un sens ascuns, viața pentru mine ar fi ca sunetul lung al unei trompete dezacordate. Iar în așteptarea finalului său, nu cred că aș putea să mă afund într-un „asta este”.

Deci – viața de adult?

Până acum, doar un joc de „Nu te supăra, frate” cu miză mai mare; o grădiniță fără ziduri în care fetele se trag de codițe în continuare pe la emisiuni de fason, băieții se bat cu tubermane prin trafic, iar șefii de echipe se amenință reciproc cu mărirea butoanelor nucleare, în timp ce o ceată de găini fără cap încearcă să-i calmeze, să le sufle firele de păr de pe frunte și să le dea sorbet de ambrozie. Pentru orgoliu, nu aportul caloric.

În infinitezimala mea „experiență” cu oamenii, am ajuns să mă amuz destul de tare când oamenii devin vehemenți fără drept de apel în orice privință. Suntem niște mașinării atât de inteligente și cu o capacitate incredibilă de a face bine, și totuși ne punem singuri mâinile peste ochi atunci când micile lucruri ne unesc, când suntem cu toții obosiți sau mânați de aceeași dorință de a ne fi mai bine. Nu pentru unul, ci pentru toți.

E chiar și mai interesant cum, odată în papucii de tânăr adult, observ o mai mare dorință de a cunoaște alți oameni și de a pune accent mai mult pe cum legăturile cu ceilalți mă ajută să mă cunosc mai bine, paradoxal. Alura de independență și rebeliune pe care mi le-am însușit mereu au început să pălească în fața normalității, a sentimentului de acasă, de familie universală din care simt că fac parte: oamenii din metrou, gunoierii la lucru, medicii tranșanți, paria, aristocrații, analfabeții, oamenii în vârstă, copiii răsfățați și gălăgioși– față de toți simt un afect foarte bine pronunțat. La aproape 30, nu mai vreau justificările nimănui, ci doar multă liniște.

Este oare atitudinea asta o renunțare în fața vieții? Dimpotrivă. Mă tem că la rotundul 30, pentru mine ideea de fericire se redefinește, iar căutările de povești abia acum încep. Când credeam că pot să mă dau deșteaptă, temerile și căutările mele s-au adâncit și au prins rădăcini în sufletele celorlalți. La mult-așteptatul și teribilul 30, simt că fac parte dintr-o matriță cu o dinamică divină și că, în fapt, nu știu chiar nimic.

Sunt, deci, în pragul celei de-a doua adolescențe, când descopeream în mine prăpăstii îngrozitoare, și totodată aripi uriașe care m-au purtat printre vulcani activi ai creativității. Port dintotdeauna cu mine o mare mirare în fața acestei lumi, iar acum doar prezentul și o definiție știrbă a fericirii mă pregătesc pentru ce va veni. Îmi doresc, deci, ca noul an să ne modeleze tuturor busola morală și să înțelegem mai bine de ce suntem aici și…. de ce suntem acum.

 

 

Sonet de primăvară

blackbird-542460_1920De cauți cerul în seninătatea lui și-l privești cu ochii mijiți printre pufi de păpădie, te cuprinde deîndată un suflu răcoros, singurul trimis parcă să te dezbrace de însingurare. Găsești curios că nu ești doar tu aici. Dar cum ai putea să fii, când de subsoară te poartă nu doar vântul, ci și un tril de catifea ce vibrează a simfonie?

Cum ai putea fi oare singur când secundele sunt doar mici pori de timp care respiră odată cu tine, trăiesc odată cu tine și dansează în jurul tău ca mici daruri divine, sclipiri minuscule ce-ți luminează drumul ales? În tot acest infinit de bunătate, te alinți și plescăi răsaduri de idei, înșiruiri de ecouri ca de harpă și te desprinzi de tine însuți ca într-un șirag incandescent și viu.

Respiri adânc și aria începe: te apleci ușor pe spate și firele de iarbă îți răspund cu o fâlfâire insesizabilă, ca un cor de fecioare despletite a căror voce se armonizează cu valurile tale de energie. În tine se deschide un univers de boboci însetați de rouă, ai flori în piept care-ți acoperă inima și își răsfrâng petalele doar cât să mai sorbi lumină, să-ți pudreze sufletul în culori mătăsoase care cheamă întreaga natură la adăpost.

Deodată știi să dansezi, atingi vârfuri de pietre de râu și te afunzi ca pe clape negre înainte și înapoi, clipocitul îți gâdilă tălpile și din gura ta ies hohote de acorduri zglobii care te aruncă prin rotocoale de ecou în sfere înalte. Dedesubt se aștern fulgi de păpădii pe care luneci cu fiecare respiro ce te apropie de un final melodic. Rămâi astfel într-o stare de imponderabilitate, îți pui dorințe ce te readuc cu picioarele la firul ierbii, cât să-i simți vârful pentru o secundă, o măsură și un da capo al fine ce prinde rădăcini în infinit.

***

Foto: https://goo.gl/Yub3se

Rugăciune către tata

rânduri inspirate de „Scrisori către tata”, Franz Kafka.

arch-1041135_960_720*

Nu pot spune cât ar mai fi putut rămâne după ce viețile noastre s-au despărțit. Începutul oricărei dezamăgiri te face să înțelegi că unele clipe există pentru a-ți frânge șirul lin al vieții, întocmai ca un crescendo nesimțit ce-ți chinuie timpanele.

Devii, în astfel de trăiri, martorul unei vieți pe care o poți judeca doar printr-o lupă ce desprinde dulcele înainte de anevoiosul după. Îți croiești singur existența din firimituri de sine ce aproape că-și pierd conștiința ori de câte ori nu ești bine înțepenit în idealurile tale. O, ferice de cei pentru care realitatea s-a zguduit de atâtea ori și într-atât de brutal, încât au devenit martorii neînsuflețiți și greu de impresionat în fața propriului destin!

Mă trezisem la fel de rătăcit pe cât mă culcasem, cu o durere de nedescris în creștetul capului, o presiune pe care aproape o puteam atinge. Era poate singurul meu prieten la răscruce de gânduri, umbre sinistre ale unor vise pe care le-am dosit în cele mai întunecate unghere ale firii mele, la capătul patului muribund al mamei. Nici acum nu știu câte zile am zăcut în neștire, cu această durere și simțiri pe care nu le pot descrie…

Dezarmat de propria neputință, roteam ochii spre tine și speram să mă salvezi măcar cu o mângâiere azvârlită din colțul ochiului. Te priveam cu o invidie tenebroasă, știam că ție nu-ți atârnă la fel de greu crucea pierderii, știam că vei privi trecutul cu o seninătate amară, nepătat de stigmatul malign al propriei vinovății.

Ți-am căutat în zadar palmele, doar cât să le ating iuțeala, să le așez peste obrajii mei însângerați și să îmi spui că sunt viu ca rod al mântuirii ei, nu al vreunei alegeri providențiale pe care niciunul dintre noi nu ar fi putut-o controla. Mi-am spus atunci, mi-am impus să îți arăt că pot supraviețui oricărei paralizii sentimentale și că îți pot deveni umbră, ascuns de vuietul existenței ce se anunța în calea copilăriei mele.

În anii de singurătate am învățat să îți fur reacțiile ursuze și să le trec cu un semiton mai sus, pe o pânză a amăgirii duse la paroxism – o nouă manie de a-mi înșela propriile simțăminte. Eram atât de diferiți și totuși mă îmbrăcam cu stările tale trase prin indigo, ca trofee ale luptei mele pentru supraviețuire.

Ziua erai doar părintele mut și de neclintit, un bloc de gheață ce-și lăsa urmele văzute doar pe sub praguri de cămări zăvorâte în care mă țineai cu orele când icneam de dorul vostru, al amândurora. Cu timpul, am reușit să aștern din condei un veșmânt de semizeu peste toată indiferența ta mocnită, un înveliș ce te făcea să pari om, confident, și, mai ales, bătrânul meu tată.

Îți scriam în fiecare seară și ardeam paginile ca pe acatiste ale căror rânduri speram să se dilate și să ajungă în inima ta. Le purtam cu gândul până aproape de urechile tale și mă rugam să te bântuie, să-ți lumineze mintea și să îmi auzi chemarea sugrumată de copil care nu a știut cum să ajungă la tine.

Când în sfârșit m-ai luat cu tine, am simțit hăul ce urma să se sape între noi cu fiecare kilometru înghițit în viteză și în liniște. Lăsam în urmă satul natal, colbul de pe uliță, căsuța dintre sălcii, balta de lipitori care mi-au ținut de cald, câinele schilod al cărui lătrat se schimonosise de atâta uitare, corul de case cu balamale ruginite, groapa timpului, toaca răgușită a bisericii și locul de veci al mamei.

Știam că va fi cel mai lung drum spre casă, și niciodată nu-mi fusese mai dor de tine decât atunci când m-ai strâns de umăr și mi-ai dat servieta din tinerețile tale, prea neîncăpătoare pentru un bilet de tren ce a adus cu sine o nouă șansă la a fi.

Semizeul luase atunci proporții mitice, devenise uriaș, cât o litanie care mă striga de peste veacuri și mă arunca într-o nouă vibrație, în golurile dintre sunetele cuvintelor de rămas-bun care mă striveau și de această dată și mă pregăteau pentru un ultim moment de răscruce al sinelui meu.

Plecam atunci într-o călătorie către nicăieri în care tot nimicul rămas în mine era tot ce am. Cu el vin acum la patul tău, iubite tată, cu el îți sărut fruntea brăzdată de mâhnire și neiertare. Și tot cu el te voi ține pe umeri când vei ajunge pe marginea hăului dintre noi, la capătul dintre lumi, cu o mână agățată de poarta mântuirii tale și cu alta îmbrățișând umbrele trăirilor noastre tăcute și ascunse, acum și pururea și în vecii vecilor.

***

foto: https://goo.gl/jD7Umf 

Poveste de Crăciun

europe-1803498_1920Crăpăturile falezei îi erau cele mai dragi. În fiecare an venea și le măsura cu privirea, le simțea cu tălpile goale pe furiș și le păstra, an după an, ca pe un diafilm al amintirilor lui. Doar ale lui. Își păstra acest ritual cu mare îndârjire, avea o oarecare intimitate în a se plimba dintr-o parte în alta a falezei – plimbare scurtă, de nici un ceas -, dar care pentru el marca mereu începutul unui nou ciclu.

Așa cum unii numără inelele copacilor, el trecea cu privirea peste fiecare fisură, peste fiecare decrepire maiestuoasă a vieții orașului, poate singurul spațiu de legătură dintre acum și ceea ce încuiase înăuntrul său atunci când lăsase totul în urmă. Fiecare Crăciun îl găsea la răscrucea acestor ramificații șlefuite de timp și de apele Dunării ce dăinuia înțelept peste umbra neputințelor lui.

Acolo, pe pietrele mângâiate de frig și povești întunecate, el asculta întreaga istorie șopotită și clipocită de apa când îngândurată, când înaltă sau pitică, secată sau învolburată de spiritul orașului ce abia părea că mai reia aceleași clopote, același cânt, aceeași vibrație a liniștirii care îl ducea la cea mai obositoare răscruce a gândurilor lui.

Acolo, pe pietrele care-l pofteau la meditație, acolo avea loc spovedania lui ritualică. În inerția lor, pietrele păreau vii, mai vii ca oricare mișcare teatrală întâlnită în inima orașului. S-a așezat și s-a mirat iar de el însuși, netezind pietricelele cu tălpile dezgolite, că orașul este în aceeași neclintire, dar el însuși nu mai este.

Vălurile ce acopereau muntele de pietre înghițea tot mai mult faleza, lăsând la iveală, an de an, câte un moment care se scufunda încăpățânat și îl făcea pe oricare trecător atent la ultimele sale vârfuri, ultimele licăriri ale unor amintiri care se țineau cu greu la suprafață și pe care nimeni nu avea cum să le salveze. Nici măcar el.

Măsura abisul și orizontul încețoșat cu ochii întredeschiși, încercând să se lase iarăși inundat de mirosul umed al începuturilor lui, zdrobit pentru o singură secundă de farmecul unei epoci ascunse de toate aceste valuri, arsă de soarele de iarnă și de ceața care îneca faleza lent, dar sigur.

Lângă el, un pescar mahmur privea tăcut la undița lui, la bățul lui improvizat care-l ținea la suprafața acestei comedii, îl ridica deasupra dramei orașului scufundat în aburi bolnăvicioși de alcool ce anunțau renunțarea, decrepirea și zbârcirea tipică a sufletelor îmbătrânite.

L-a salutat și a continuat să asculte muzica valurilor; simțind tot mai mult cum murmurul din cafenele scăzuse, cum oamenii uitaseră să devină, uitaseră de ei și de ce s-au așezat la mese. Cu anii deveniseră mai atenți la oglinzi și la privit pe ferestre, așteptând în neștire ceva care să le aducă povestea mult promisă de Crăciun. Fără să caute în ei înșiși, așteaptând ca în ziua judecății să fie trecuți prin malaxorul aparenței, ei fiind primii dintre cei care au ascuțit lama cu care și-au ciuntit sinele și scopul.

Fiecare piatră pe care o arunca în apă era o dorință, o rugăciune ale căror ecouri spera să trezească orașul din letargie, să readucă exuberanța la care visa când era mic și după care scotocea în toate cotloanele din spatele blocurilor, prin șanturi și crăpături de faleză care îi aminteau că Dunărea îi ia toate fricile și le alungă odată cu vântul rece care îi înțeapă obrajii și-l îmbie la joc și joacă.

De data asta, însă, apele nu mai răspundeau, ci se lăsau împlinite de fiecare gând primit. Posibil că trecătorii nu mai opreau astăzi să îi vorbească, să se minuneze de săpăturile vremii, ci doar așteptau ca întreaga faleză să se scufunde, să se alăture insulei de somni mitici și uriași care mănâncă oameni, vieți și vise neduse la capăt.

S-a ridicat înfrigurat de tăcerea Dunării și și-a cerut iertare. Pentru toți trecătorii cu ochii goi care și-au abandonat începuturile, pe care le-au pierdut sub un pahar la care acum privesc însetați de dorul de a fugi de ei înșiși. Sub mâlul ei se ascunde toată nimicnicia lor, amintindu-le doar în unele nopți chinuite de iubirile neîmplinite, dansurile pe stradă și săruturile furate în bărci găurite de lemn, cărora le-au pierdut de mult vâslele și la care nu mai știu cum să se întoarcă.

La plecare, a deschis încă o dată ușa părinților care l-au așteptat și de această dată cu aceleași povești, aceeași modestie, aceeași dragoste care le ridează sufletele și obrajii tot mai mult în fiecare Crăciun. Aceleași mâini care îl îmbrățișează, o strânsoare nevinovată, dar mai puțin fermă cu fiecare an ce sapă deschizături noi, abisuri infinite și demne ale bătrâneții, crăpături tot mai adânci în inima falezei sale.

***

 

Sursă foto: https://goo.gl/wpr5dR

Strigăt

microphone-1209816_1920Captivi într-o lume închipuită, ne adulmecăm unora altora fricile, le îngurgităm cu dinții însângerați și zâmbim cu smalțul mizer la înaintare, sperând ca șocul provocat de nedreptate să îndepărteze orice imagine știribită de sine, orice râs dezacordat care ne-ar îndepărta de pe picioaroangele șubrede, vopsite și întreținute cu principii de mâna a doua de o voce unitară care a încetat să spere, a încetat să creadă, a încetat să fie. Spre ultimele ceasuri, când orologiul bate finalul răbdării, zâmbetele încep să scârțâie, să ruginească, să ne zgârie interiorul cavității bucale, sau ce credem că a mai rămas interior. Tusea colectivă ne împinge să nu privim înapoi, ci să mergem șchiopătând înainte cu dinții sfredeliți și buzele uscate, însetați de adevăr, de adevărul din noi pe care l-am mototolit într-un contract social și l-am aruncat pe umerii responsabilității altuia, în timp ce ne călcam pe picioare, pe umeri, pe capete, pe cadavre, ca să ajungem la ambrozia promisă, la acel ciorchine aurit care va mătura praful și compromisurile care ni s-au încâlcit pe degete și ne-au încurcat idealurile cu un bloc imens de beton prin care nu mai trece aer, speranță sau ziua de mâine. Uneori pereții se măresc, colțurile rigide încep să se mănânce, iar abia atunci, cu un gol în stomac și o durere acută în piept, deschizi ochii și simți dorul unui licăr de libertate, o idee lichidă care îți astupă ochii pentru prima dată și te înalță printre nori de praf, tencuieli care se sfărâmă, în timp ce lași totul în urmă, îți aduni părți de sine sau câte mai găsești din el și te lași ridicat de hazard, de iubire, ghidat de frică și un sentiment bizar de familiaritate: ai mai fost aici.