Alter-ego

Viața de adult și mitul de a fi fericit

„Mamă, de ce nu mi-ai zis cât de greu e să devii adult?”

„Mamă, voi cum ați trecut prin atâtea?”

„Cum vă descurcați în comunism, mamă?”

„Te obișnuiești vreodată cu nedreptatea, mamă?”

Anul centenar îmi aduce în dar rotundul 30 în buletin. Evident că voi face din acest moment unul special, așa cum și la 20 a fost, pentru că la 10 încă eram prea protejată ca să respect și apreciez însemnătatea anumitor momente din viață.

Poate de aceea m-am simțit mereu defazată: sunt înduioșată de un soi de familiaritate doar după ce au trecut Sărbătorile, îmi asum și îmi recunosc adevărata vârstă abia la jumătate de an după ce am avut aniversarea, îmi cunosc părinții abia acum, la 10 ani după ce am plecat de acasă și, mai ales, îmi apreciez meritele abia la ani distanță după ce unele proiecte s-au terminat.

Niciodată nu sunt de fapt aici și acum, mereu privesc spre viitor. Iar sportul de trăi în prezent cu totul îmi scapă printre degete – cum aș putea să mă bucur de PREZENT fără să anticipez sau să îmi imaginez pături de istorie care se aștern pe locuri, oameni, preconcepții ancestrale? N-au putut nici cărțile lui Eckart Tolle, Carlos Castaneda, nici chiar ale absolut minunatului Dalai Lama să mă ajute să-mi răspund. E atât de întrepătruns totul, că uneori simplitatea mă sperie.

Fără un sens ascuns, viața pentru mine ar fi ca sunetul lung al unei trompete dezacordate. Iar în așteptarea finalului său, nu cred că aș putea să mă afund într-un „asta este”.

Deci – viața de adult?

Până acum, doar un joc de „Nu te supăra, frate” cu miză mai mare; o grădiniță fără ziduri în care fetele se trag de codițe în continuare pe la emisiuni de fason, băieții se bat cu tubermane prin trafic, iar șefii de echipe se amenință reciproc cu mărirea butoanelor nucleare, în timp ce o ceată de găini fără cap încearcă să-i calmeze, să le sufle firele de păr de pe frunte și să le dea sorbet de ambrozie. Pentru orgoliu, nu aportul caloric.

În infinitezimala mea „experiență” cu oamenii, am ajuns să mă amuz destul de tare când oamenii devin vehemenți fără drept de apel în orice privință. Suntem niște mașinării atât de inteligente și cu o capacitate incredibilă de a face bine, și totuși ne punem singuri mâinile peste ochi atunci când micile lucruri ne unesc, când suntem cu toții obosiți sau mânați de aceeași dorință de a ne fi mai bine. Nu pentru unul, ci pentru toți.

E chiar și mai interesant cum, odată în papucii de tânăr adult, observ o mai mare dorință de a cunoaște alți oameni și de a pune accent mai mult pe cum legăturile cu ceilalți mă ajută să mă cunosc mai bine, paradoxal. Alura de independență și rebeliune pe care mi le-am însușit mereu au început să pălească în fața normalității, a sentimentului de acasă, de familie universală din care simt că fac parte: oamenii din metrou, gunoierii la lucru, medicii tranșanți, paria, aristocrații, analfabeții, oamenii în vârstă, copiii răsfățați și gălăgioși– față de toți simt un afect foarte bine pronunțat. La aproape 30, nu mai vreau justificările nimănui, ci doar multă liniște.

Este oare atitudinea asta o renunțare în fața vieții? Dimpotrivă. Mă tem că la rotundul 30, pentru mine ideea de fericire se redefinește, iar căutările de povești abia acum încep. Când credeam că pot să mă dau deșteaptă, temerile și căutările mele s-au adâncit și au prins rădăcini în sufletele celorlalți. La mult-așteptatul și teribilul 30, simt că fac parte dintr-o matriță cu o dinamică divină și că, în fapt, nu știu chiar nimic.

Sunt, deci, în pragul celei de-a doua adolescențe, când descopeream în mine prăpăstii îngrozitoare, și totodată aripi uriașe care m-au purtat printre vulcani activi ai creativității. Port dintotdeauna cu mine o mare mirare în fața acestei lumi, iar acum doar prezentul și o definiție știrbă a fericirii mă pregătesc pentru ce va veni. Îmi doresc, deci, ca noul an să ne modeleze tuturor busola morală și să înțelegem mai bine de ce suntem aici și…. de ce suntem acum.

 

 

Strigăt

microphone-1209816_1920Captivi într-o lume închipuită, ne adulmecăm unora altora fricile, le îngurgităm cu dinții însângerați și zâmbim cu smalțul mizer la înaintare, sperând ca șocul provocat de nedreptate să îndepărteze orice imagine știribită de sine, orice râs dezacordat care ne-ar îndepărta de pe picioaroangele șubrede, vopsite și întreținute cu principii de mâna a doua de o voce unitară care a încetat să spere, a încetat să creadă, a încetat să fie. Spre ultimele ceasuri, când orologiul bate finalul răbdării, zâmbetele încep să scârțâie, să ruginească, să ne zgârie interiorul cavității bucale, sau ce credem că a mai rămas interior. Tusea colectivă ne împinge să nu privim înapoi, ci să mergem șchiopătând înainte cu dinții sfredeliți și buzele uscate, însetați de adevăr, de adevărul din noi pe care l-am mototolit într-un contract social și l-am aruncat pe umerii responsabilității altuia, în timp ce ne călcam pe picioare, pe umeri, pe capete, pe cadavre, ca să ajungem la ambrozia promisă, la acel ciorchine aurit care va mătura praful și compromisurile care ni s-au încâlcit pe degete și ne-au încurcat idealurile cu un bloc imens de beton prin care nu mai trece aer, speranță sau ziua de mâine. Uneori pereții se măresc, colțurile rigide încep să se mănânce, iar abia atunci, cu un gol în stomac și o durere acută în piept, deschizi ochii și simți dorul unui licăr de libertate, o idee lichidă care îți astupă ochii pentru prima dată și te înalță printre nori de praf, tencuieli care se sfărâmă, în timp ce lași totul în urmă, îți aduni părți de sine sau câte mai găsești din el și te lași ridicat de hazard, de iubire, ghidat de frică și un sentiment bizar de familiaritate: ai mai fost aici.

Cinste lui Montignac

A fost o luptă grea, cu mâinile şi picioarele în agonie susţinută.

Primul s-a lăsat mai greu. Cu palmele pulsându-mi a durere am încercat să-l opresc să îmi stea în cale. Tăcerea s-a aşezat între noi încă de la început de drum. Credeam că îmi va fi mai greu şi nu am avut încredere în potrivirea noastră, până când lucrurile s-au aşezat de la sine şi am putut zâmbi strâmb şi chinuit la vederea unei amintiri demult uitate.

Cu al doilea a fost chiar mai dificil. M-am luptat cu un orgoliu cât muntele minute în şir şi l-am rugat să nu mă dezamăgească. Cu ochi umezi am desfăcut picior după picior, mi-am făcut curaj şi l-am implorat să mă ia, crezând că doar aşa voi ajunge să îi cunosc tainele.

Am fost nevoită chiar să-mi ţin suflarea mai mult decât ştiam că pot fi capabilă. Şi, într-un final, amândoi au tăcut. Cu un gol în stomac am privit în jos şi am văzut că da, amândoi erau acolo, prada strâmtorii şi a ambiţiei mele de a-i subjuga.

Am învins!, îmi spuneam, am învins şi e prea frumos să fie adevărat! Mult timp am contemplat la puterea care mi-a stat în mâini şi pe care n-am avut curajul s-o descopăr.

Dar da, acum a venit momentul. Acum am atins apogeul drumului încrederii de sine. Alături de cele două perechi de jeansi cu 2 numere mai mici decât am purtat vreodată, voi vedea altfel lumea. :))

Online panopticon part II

1. De fiecare dată merge pretextul “suntem de la site, trebuie să vă facem poze” aplicat pe băieţii din cluburi. Ai şi numărul de telefon şi întâlnirea de a doua zi garantate.

2. Pentru orice potenţial partener există un tip de momeală. E doar o chestiune de timp s-o descoperi.

3. Gradul de interes pentru el va scădea întotdeauna proporţional cu lauda de sine pe care o afişează.

4. Orice tip drăguţ are un prieten exagerat de insistent care te va agasa.

5. Cantitatea considerabilă de alcool va da de fiecare dată alt sens sociabilităţii.

6. Tot cantitatea considerabilă de alcool îţi va popula telefonul şi lista de mess cu diverse nume.

7. Maratonul întâlnirilor este procesul prin care îţi vei dori să rămâi mereu tânăr.

2.2

E ciudat cum de câteva ori în viaţă se întâmplă să posezi ceva perfect, cum ar fi simetria vârstei.

Acum câteva nopţi m-am aruncat într-un taxi care m-a dus pe un drum ce s-a dovedit a fi cel al redescoperirii. Redescoperire în şi de sine. A poeziei, muzicii şi Omului din om.

Domnul Mircea asculta amintirile lui Mircea Baniciu. Mi-a sărutat cu respect mâna când l-am întrebat numele melodiei şi tremurător şi-a deschis sufletul la galbenul becului. Mi-a arătat pagini de trăiri ale celor care au stat pe locul meu, emoţii care se ţineau de mâini legate prin “respect”, “viaţă”, “culoare”, “mulţumesc”, “minunat”, “lumină în monoton”, “dragoste”, “căldură”, “sentimente”, “lacrimi”. Oameni mari şi grei sau oameni mici şi cu ochii ciuliţi.

Pentru prima oară după mult timp am ascultat, am respirat calculat şi am rămas fără cuvinte. Pentru prima oară după atât de mult timp am iubit un moment pe care n-aş fi vrut să-l pierd prea curând, unul pe care-l vezi în pagini de cărţi, parcă descris de un narator invizibil de pe scaunul pasagerului. În faţa mea mi se citeau cuvinte smulse din trăiri adevărate, reale, palpabile.

Mi-l imaginam pe fiecare sughiţând de emoţie când, ca la judecată, recunoştea: “da, m-am pierdut. şi-n tot timpul ăsta am uitat să simt. să ascult.”

Ne-am despărţit stângaci, schimbând numere de telefon şi cu promisiunea că nu vom uita să ne privim în oglindă din când în când.

Tot ce vreau să spun este că de ziua mea îmi doresc şi vă doresc să vă mai opriţi câteodată din repezeala vieţii şi să ascultaţi şi versurile, şi muzica. Şi oamenii. 🙂