scrieri

Sonet de primăvară

blackbird-542460_1920De cauți cerul în seninătatea lui și-l privești cu ochii mijiți printre pufi de păpădie, te cuprinde deîndată un suflu răcoros, singurul trimis parcă să te dezbrace de însingurare. Găsești curios că nu ești doar tu aici. Dar cum ai putea să fii, când de subsoară te poartă nu doar vântul, ci și un tril de catifea ce vibrează a simfonie?

Cum ai putea fi oare singur când secundele sunt doar mici pori de timp care respiră odată cu tine, trăiesc odată cu tine și dansează în jurul tău ca mici daruri divine, sclipiri minuscule ce-ți luminează drumul ales? În tot acest infinit de bunătate, te alinți și plescăi răsaduri de idei, înșiruiri de ecouri ca de harpă și te desprinzi de tine însuți ca într-un șirag incandescent și viu.

Respiri adânc și aria începe: te apleci ușor pe spate și firele de iarbă îți răspund cu o fâlfâire insesizabilă, ca un cor de fecioare despletite a căror voce se armonizează cu valurile tale de energie. În tine se deschide un univers de boboci însetați de rouă, ai flori în piept care-ți acoperă inima și își răsfrâng petalele doar cât să mai sorbi lumină, să-ți pudreze sufletul în culori mătăsoase care cheamă întreaga natură la adăpost.

Deodată știi să dansezi, atingi vârfuri de pietre de râu și te afunzi ca pe clape negre înainte și înapoi, clipocitul îți gâdilă tălpile și din gura ta ies hohote de acorduri zglobii care te aruncă prin rotocoale de ecou în sfere înalte. Dedesubt se aștern fulgi de păpădii pe care luneci cu fiecare respiro ce te apropie de un final melodic. Rămâi astfel într-o stare de imponderabilitate, îți pui dorințe ce te readuc cu picioarele la firul ierbii, cât să-i simți vârful pentru o secundă, o măsură și un da capo al fine ce prinde rădăcini în infinit.

***

Foto: https://goo.gl/Yub3se

Rugăciune către tata

rânduri inspirate de „Scrisori către tata”, Franz Kafka.

arch-1041135_960_720*

Nu pot spune cât ar mai fi putut rămâne după ce viețile noastre s-au despărțit. Începutul oricărei dezamăgiri te face să înțelegi că unele clipe există pentru a-ți frânge șirul lin al vieții, întocmai ca un crescendo nesimțit ce-ți chinuie timpanele.

Devii, în astfel de trăiri, martorul unei vieți pe care o poți judeca doar printr-o lupă ce desprinde dulcele înainte de anevoiosul după. Îți croiești singur existența din firimituri de sine ce aproape că-și pierd conștiința ori de câte ori nu ești bine înțepenit în idealurile tale. O, ferice de cei pentru care realitatea s-a zguduit de atâtea ori și într-atât de brutal, încât au devenit martorii neînsuflețiți și greu de impresionat în fața propriului destin!

Mă trezisem la fel de rătăcit pe cât mă culcasem, cu o durere de nedescris în creștetul capului, o presiune pe care aproape o puteam atinge. Era poate singurul meu prieten la răscruce de gânduri, umbre sinistre ale unor vise pe care le-am dosit în cele mai întunecate unghere ale firii mele, la capătul patului muribund al mamei. Nici acum nu știu câte zile am zăcut în neștire, cu această durere și simțiri pe care nu le pot descrie…

Dezarmat de propria neputință, roteam ochii spre tine și speram să mă salvezi măcar cu o mângâiere azvârlită din colțul ochiului. Te priveam cu o invidie tenebroasă, știam că ție nu-ți atârnă la fel de greu crucea pierderii, știam că vei privi trecutul cu o seninătate amară, nepătat de stigmatul malign al propriei vinovății.

Ți-am căutat în zadar palmele, doar cât să le ating iuțeala, să le așez peste obrajii mei însângerați și să îmi spui că sunt viu ca rod al mântuirii ei, nu al vreunei alegeri providențiale pe care niciunul dintre noi nu ar fi putut-o controla. Mi-am spus atunci, mi-am impus să îți arăt că pot supraviețui oricărei paralizii sentimentale și că îți pot deveni umbră, ascuns de vuietul existenței ce se anunța în calea copilăriei mele.

În anii de singurătate am învățat să îți fur reacțiile ursuze și să le trec cu un semiton mai sus, pe o pânză a amăgirii duse la paroxism – o nouă manie de a-mi înșela propriile simțăminte. Eram atât de diferiți și totuși mă îmbrăcam cu stările tale trase prin indigo, ca trofee ale luptei mele pentru supraviețuire.

Ziua erai doar părintele mut și de neclintit, un bloc de gheață ce-și lăsa urmele văzute doar pe sub praguri de cămări zăvorâte în care mă țineai cu orele când icneam de dorul vostru, al amândurora. Cu timpul, am reușit să aștern din condei un veșmânt de semizeu peste toată indiferența ta mocnită, un înveliș ce te făcea să pari om, confident, și, mai ales, bătrânul meu tată.

Îți scriam în fiecare seară și ardeam paginile ca pe acatiste ale căror rânduri speram să se dilate și să ajungă în inima ta. Le purtam cu gândul până aproape de urechile tale și mă rugam să te bântuie, să-ți lumineze mintea și să îmi auzi chemarea sugrumată de copil care nu a știut cum să ajungă la tine.

Când în sfârșit m-ai luat cu tine, am simțit hăul ce urma să se sape între noi cu fiecare kilometru înghițit în viteză și în liniște. Lăsam în urmă satul natal, colbul de pe uliță, căsuța dintre sălcii, balta de lipitori care mi-au ținut de cald, câinele schilod al cărui lătrat se schimonosise de atâta uitare, corul de case cu balamale ruginite, groapa timpului, toaca răgușită a bisericii și locul de veci al mamei.

Știam că va fi cel mai lung drum spre casă, și niciodată nu-mi fusese mai dor de tine decât atunci când m-ai strâns de umăr și mi-ai dat servieta din tinerețile tale, prea neîncăpătoare pentru un bilet de tren ce a adus cu sine o nouă șansă la a fi.

Semizeul luase atunci proporții mitice, devenise uriaș, cât o litanie care mă striga de peste veacuri și mă arunca într-o nouă vibrație, în golurile dintre sunetele cuvintelor de rămas-bun care mă striveau și de această dată și mă pregăteau pentru un ultim moment de răscruce al sinelui meu.

Plecam atunci într-o călătorie către nicăieri în care tot nimicul rămas în mine era tot ce am. Cu el vin acum la patul tău, iubite tată, cu el îți sărut fruntea brăzdată de mâhnire și neiertare. Și tot cu el te voi ține pe umeri când vei ajunge pe marginea hăului dintre noi, la capătul dintre lumi, cu o mână agățată de poarta mântuirii tale și cu alta îmbrățișând umbrele trăirilor noastre tăcute și ascunse, acum și pururea și în vecii vecilor.

***

foto: https://goo.gl/jD7Umf 

Poveste de Crăciun

europe-1803498_1920Crăpăturile falezei îi erau cele mai dragi. În fiecare an venea și le măsura cu privirea, le simțea cu tălpile goale pe furiș și le păstra, an după an, ca pe un diafilm al amintirilor lui. Doar ale lui. Își păstra acest ritual cu mare îndârjire, avea o oarecare intimitate în a se plimba dintr-o parte în alta a falezei – plimbare scurtă, de nici un ceas -, dar care pentru el marca mereu începutul unui nou ciclu.

Așa cum unii numără inelele copacilor, el trecea cu privirea peste fiecare fisură, peste fiecare decrepire maiestuoasă a vieții orașului, poate singurul spațiu de legătură dintre acum și ceea ce încuiase înăuntrul său atunci când lăsase totul în urmă. Fiecare Crăciun îl găsea la răscrucea acestor ramificații șlefuite de timp și de apele Dunării ce dăinuia înțelept peste umbra neputințelor lui.

Acolo, pe pietrele mângâiate de frig și povești întunecate, el asculta întreaga istorie șopotită și clipocită de apa când îngândurată, când înaltă sau pitică, secată sau învolburată de spiritul orașului ce abia părea că mai reia aceleași clopote, același cânt, aceeași vibrație a liniștirii care îl ducea la cea mai obositoare răscruce a gândurilor lui.

Acolo, pe pietrele care-l pofteau la meditație, acolo avea loc spovedania lui ritualică. În inerția lor, pietrele păreau vii, mai vii ca oricare mișcare teatrală întâlnită în inima orașului. S-a așezat și s-a mirat iar de el însuși, netezind pietricelele cu tălpile dezgolite, că orașul este în aceeași neclintire, dar el însuși nu mai este.

Vălurile ce acopereau muntele de pietre înghițea tot mai mult faleza, lăsând la iveală, an de an, câte un moment care se scufunda încăpățânat și îl făcea pe oricare trecător atent la ultimele sale vârfuri, ultimele licăriri ale unor amintiri care se țineau cu greu la suprafață și pe care nimeni nu avea cum să le salveze. Nici măcar el.

Măsura abisul și orizontul încețoșat cu ochii întredeschiși, încercând să se lase iarăși inundat de mirosul umed al începuturilor lui, zdrobit pentru o singură secundă de farmecul unei epoci ascunse de toate aceste valuri, arsă de soarele de iarnă și de ceața care îneca faleza lent, dar sigur.

Lângă el, un pescar mahmur privea tăcut la undița lui, la bățul lui improvizat care-l ținea la suprafața acestei comedii, îl ridica deasupra dramei orașului scufundat în aburi bolnăvicioși de alcool ce anunțau renunțarea, decrepirea și zbârcirea tipică a sufletelor îmbătrânite.

L-a salutat și a continuat să asculte muzica valurilor; simțind tot mai mult cum murmurul din cafenele scăzuse, cum oamenii uitaseră să devină, uitaseră de ei și de ce s-au așezat la mese. Cu anii deveniseră mai atenți la oglinzi și la privit pe ferestre, așteptând în neștire ceva care să le aducă povestea mult promisă de Crăciun. Fără să caute în ei înșiși, așteaptând ca în ziua judecății să fie trecuți prin malaxorul aparenței, ei fiind primii dintre cei care au ascuțit lama cu care și-au ciuntit sinele și scopul.

Fiecare piatră pe care o arunca în apă era o dorință, o rugăciune ale căror ecouri spera să trezească orașul din letargie, să readucă exuberanța la care visa când era mic și după care scotocea în toate cotloanele din spatele blocurilor, prin șanturi și crăpături de faleză care îi aminteau că Dunărea îi ia toate fricile și le alungă odată cu vântul rece care îi înțeapă obrajii și-l îmbie la joc și joacă.

De data asta, însă, apele nu mai răspundeau, ci se lăsau împlinite de fiecare gând primit. Posibil că trecătorii nu mai opreau astăzi să îi vorbească, să se minuneze de săpăturile vremii, ci doar așteptau ca întreaga faleză să se scufunde, să se alăture insulei de somni mitici și uriași care mănâncă oameni, vieți și vise neduse la capăt.

S-a ridicat înfrigurat de tăcerea Dunării și și-a cerut iertare. Pentru toți trecătorii cu ochii goi care și-au abandonat începuturile, pe care le-au pierdut sub un pahar la care acum privesc însetați de dorul de a fugi de ei înșiși. Sub mâlul ei se ascunde toată nimicnicia lor, amintindu-le doar în unele nopți chinuite de iubirile neîmplinite, dansurile pe stradă și săruturile furate în bărci găurite de lemn, cărora le-au pierdut de mult vâslele și la care nu mai știu cum să se întoarcă.

La plecare, a deschis încă o dată ușa părinților care l-au așteptat și de această dată cu aceleași povești, aceeași modestie, aceeași dragoste care le ridează sufletele și obrajii tot mai mult în fiecare Crăciun. Aceleași mâini care îl îmbrățișează, o strânsoare nevinovată, dar mai puțin fermă cu fiecare an ce sapă deschizături noi, abisuri infinite și demne ale bătrâneții, crăpături tot mai adânci în inima falezei sale.

***

 

Sursă foto: https://goo.gl/wpr5dR

Păsările Mimosei și ale Domnului V.

gull-1635699_1920Scria în convulsii, parcă de teamă ca pacienții să nu-i fure foaia de sub stilou. Avea câte trei tabele pe fiecare colț al mesei, al patrulea fiind rezervat pentru un ghiveci cu pământul tare și o Mimosa Pudica suptă de viață, ca obrajii lui. Uneori își mai rotea ochii prin cameră, căutând o rază de soare – asta când nu scruta pezevenghii de pe scaunul metalic și rece din fața lui-, dar sfârșea prin a-și roade buza, mârâind la amintirea că l-au mutat la subsol.

Îngâna uneori mândru un cântec de militărie; pe ușă atârna o plăcuță nouă, ștampilată (ordin de la centru), cu numele său încadrat într-un chenar timid și litere serifate de-o schioapă care te pregăteau să intri la el: Camera de Psihiatrie, Dr. V.

Nimic ciudat în asta. Poate doar acel V. atât de ascuțit, ca un grafic care-ți vindea un pont despre cum va accelera și decelera discuția. Mult spus discuție, știai că totul e un mise-en-place și te pregătea el însuși la fiecare crăpătură de perete, când direcorul îi mai punea sub nas o fișă tabula rasa. Lăsa balamalele să scârțâie cât pentru o clipă, să auzi cum își întreba semi-pacienții dacă au avut vreodată stări de indispoziție, insomnii, anxietate, depresie cronică, voci șoptite, gânduri să-și ia zilele, lovituri puternice la cap, anxietate, insomnii, indispoziție.

Totul la el era precum un rollercoaster; te amețea cu repeciziunea cu care mâzgălea foile cu stigmate ca apt sau inapt, viteza cu care o mână se ajuta pe cealaltă – una scria, alta trăgea din sertar alt dosar; uneori îl surprindeai că scrie cu ambele mâini; se termina foaia, ajungea cu penița pe birou, continua mâzgălitura, pufnea a chicot, schimba foile cu degetul umezit de limbă, arunca stilourile pe spate, scotea altele din poale, din buzunare uriașe, de un alb bolnăvicios, în care-și vâra labele uriașe până la cot, dar niciodată, niciodată nu te slăbea de privirea-i pe jumătate clară, pe jumătate înțepenită într-un punct care te obliga să-l cauți și tu, neștiind ce să faci în puținele lui momente de liniște.

Colegii mai glumeau că e spion de emoții: cum mirosea un răspuns care nu se încadra în graficul lui țicnit, cum le tăia șirul cuvintelor ca un călău și trecea la următoarea întrebare. Femeile îl urau, se simțeau intimidate în fața acestui bărbat înalt, cândva chipeș, cu ochii pierduți sub ochelari zgâriați, cu mâini albe și nemuncite, stilul apretat și mirosul fin de săpun de casă.

Știau, de asemenea, că nu au de ales – era preferatul directorului, un tip hulpav cu mâini mici și degete de criminal căruia i se dilatau pupilele de plăcere când mângâia, seară de seară, file iscălite de Domnul V. Trecea lacom peste petele de cerneală și savura literele ca un om orb a cărui singură lumină e ținută în viață de disperările și denaturările pacienților.

Amândoi vedeau un sens măreț în diagnosticele nervoase trântite pe bandă rulantă, chiar dacă ele nu ajungeau niciodată mai departe. Domnul V. credea că nu prin misericordie vindeci suflete, ci dimpotrivă. Cabinetul lui nu era doar o celulă dintr-un subsol pestilențial, ci o mașinărie întreagă de planuri viitoare, o fabrică a destinelor pe care directorul le adulmeca, le transforma în avioane de hârtie și le arunca pe sub ușa fără prag a internaților.

*

Nu mulți ani i-au trebuit Domnului V. să simtă însă, în debusolarea lui, că directorul îl comisese la o rutină care-l decrepea și-l făcea să se simtă mai singur ca niciodată. De când îl mutaseră la subsol (că doar așa, i s-a zis, nu va mai atrage întrebări indiscrete din partea asistenților), cămașa îl strângea mai tare, pereții îi vorbeau mai rar, zăbrelele se închideau împotriva firii, iar mica lui plantă nu se mai înfiora la atingere.

Gândea că întrebările repetitive pe care le tot adresa și le punea de fapt lui însuși, încât ajunsese să deconstruiască silabele și sunetele surde dintre cuvintele pacienților. Inventase un alfabet inspirat de astfel de momente moarte, cod cu care începuse să scrie mesaje cifrate pe fișe; le dosea în cărți de colorat și reviste deșucheate, singurele a căror intimitate nu-l interesau pe director.

Curând simptomele aveau să se întețească; nici dansurile alcoolizate sau festinurile pe sub mânecă nu-l mai întăreau. Jocul de-a doctorul îl obosise. Se vindecase prin dramele altora sau îi revenise omenia? Oricâtă libertate își găsise în interior, până și pentru el momentele de tăcere erau o abatere de la rutină.

*

Într-o zi, însă, Mimosa se strânsese toată, într-un soi de refuz de al realității la care participase involuntar în tot acest timp. Biroul era întors, scaunul de metal luase locul intervievatorului, iar Domnul V. poftea pacienții, cu un zâmbet pătrat și nenatural, în locul său, pentru investigații îndreptate de această dată către el.

Întrebările auzite prin ușă deveniseră neplate, se terminau în „ce credeți?”, „nu-i așa?” , „oare?” sau „vă e frig?”. Acum împărțea stilourile cu ceilalți și le pasa lor fișele – „Mai bine scrieți dumneavoastră sincer: este lumea asta aptă pentru noi?”. Când aceștia scăpau penița, Domnul V. le lua mâna în palmă și caligrafia pe coala albă forme de copaci, sori mistici, ochi în frunte, valuri și păsări în forme de V.

Sigur că directorul avea să audă despre toate aceste schimbări de ierarhie odată ce era prea târziu, nebunia temporară a lui V. fiind văzută mai degrabă ca un respiro peste starea lui generală de agresivitate. Ceva era totuși bizar, V. nu-i mai livra maldărul de diagnostice care îl excitau până la paroxism, ci desene fără sens, deloc rigide, aproape… vioaie.

Una peste alta, tabelele sale aduceau mai degrabă a benzi desenate, cu un alfabet ilizibil; un grafolog ar fi descoperit un univers întreg pe acele pagini, dar directorul s-a limitat la a le arde rând pe rând, până când a crezut de cuviință că toate acele abateri s-au șters sau că s-a ales praful de noile apucături ale celui mai docil pacient al instituției, care de peste 15 ani crea la discreție destine malformate, își punea amprenta pe creierele defocalizate ale celor mai slabi pacienți, culegea sâmburi de teroare și livra promisiunea că scaunul lui este indelebil de pe lista oficială sau din mintea nenorociților care-i erau în grijă.

*

Oricât de mult ar fi mărit pasul spre celula Domnului V., presimțirea directorului îi țintuia gândurile spre o senzație de pură tristețe. Se simțea descoperit, judecat sub priviri pe care nu le văzuse cu adevărat niciodată, îmbătrânit și rușinat. Plăcuța mincinoasă atârna într-un cui, iar peste V-ul încadrat răsăreau litere cu miros de spirt, conturate ca INAPT .

Balamalele erau unse, amuțite de o complicitate care dorea ca acest moment să fie neobservat, neimportant în timp, ca o adiere care trece și îți ia gândul de la cele mai teribile vise. Domnul V. își admira Mimosa, o observa și se întreba ce heruvim și-o fi canalizat energiile spre ei în acel moment, când directorul a intrat și i-a poruncit să se ridice și să își îndrepte privirea către alte orizonturi.

Venise timpul să plece. Nu pentru că ar fi fost vindecat, nici pentru declinul iminent al scaunului directorului. Venise timpul să meargă mai departe și să culeagă inaptitudinile câtor mai mulți, să le strângă pe pagini albe și să le dea aripi în formă de V, cea mai ascuțită și dementă formă de libertate care l-a salvat într-o cameră rece, fără soare, fără viață, dosind un album milităresc cu fotografii ce-l arătau pe Domnul V. erou smintit de război.

În loc de medalie i-a oferit o strângere de mână, în loc de rămas bun i-a pus în palmă un stilou cu peniță în formă de V și o călimară care însuma toate cuvintele nespuse despre sfârșitul prieteniei și înțelegerii lor. În loc de îmbrățișare, l-a rugat să-l ierte, i-a șters plăcuța și i-a înmânat-o ceremonios în drum spre poarta mare de fier care i-a deschis o nouă viață.

În urma lui se șopteau cuvinte de apreciere și zburau avioane de hârtie cu păsări călătoare în formă de V, alături de caligrafieri apretate ca gulerul de la noua sa cămașă, cu mâneci care îi lăsau în sfârșit degetele libere, mintea liniștită și crăpăturile obrajilor umezite în voia lor de picuri mari de lacrimi și de ploaie. Domnul V. devenise erou pentru a doua oară, cu toate că pentru el ultimii ani fuseseră aidoma unei lobotomii emoționale, ascunși într-un ghiveci amnezic peste care o Mimosă și-a înfoiat frunzele și i-a promis să-i poarte de grijă, să-l vindece și să-i fie înger.

***

 

 

Cel mai lung drum spre casă

ghosts-gespenter-spooky-horror-40748-largeStările au început când și-a dat seama că totul e o iluzie. Își tensiona toți nervii într-o imagine pe care cu ușurință o puteai detecta, dacă priveai mai atent. Vinele i se încordau într-un tremor neprevizibil, broboane de sudoare i se adunau răzlețe pe fruntea crăpată de soare, iar pupilele i se dilatau într-atât de tare, încât ochii îi deveneau negri, aproape invizibili.

Călătorea mult cu trenul, spre nicăieri – spunea el -, dar știa și el că asta e o miciună gogonată. Îi plăcea să se mintă, se juca cu propria-i voință, lucru pe care nu avusese niciodată curaj să-l facă. Crezi că ar trebui să fac dreapta, se întreba? Ei, uite că merg la stânga! Tot ce-și propunea era să nu-și mai asculte nimic din ceea ce credea că-l reprezintă, să facă totul anapoda, să doarmă în picioare, să se târască prin băi publice, să cânte în biserici, să țopăie pe vagoane de tramvai în plină viteză, să își creeze picioroange din ramuri putrezite și să traverseze Dunărea în plină furtună – orice ar fi sfidat simțul comun.

Se urca în fiecare vagon nu înainte de a-și scuipa în palme și a-și aranja părul. Nu se mai văzuse în oglindă de mult timp, și credea că îi place mai mult așa, să se ferchezuiască în imaginație – mai au și alții nevoie de bărbieri și frizeri, el și-a luat porția, era momentul să fie rebel, să nu se spele, să nu îi pese.

Își așeza mereu bagajele cu mare grijă, încât fiecare bretea, curea, șiret care atârnau ajungeau să facă parte dintr-o încrengătură mai mare pe care o lega cumva de braț, de craci, de barba sa cea lungă, de butonii ruginiți ai hainelor. Să-l privești cum călătorea era o întreagă vrie inginerească în care paranoia se combina cu ingeniozitatea. Cei din jurul său nu spuneau mare lucru, cel mult mai furișau câte o ocheadă mirată înspre maldărul de bagaje, mai mult părând că se întreabă dacă mișcarea a fost însoțită de un sunet, de o adiere de vânt sau de o rază de soare. Nu îndrăzneau să-i pună întrebări, oare se simțeau jigniți? Lui nu îi păsa.

Despre Domnul Sfințescu s-au spus multe povești, parte din ele adevărate, parte din ele născocite din fascinația care i se atribuia bărbii și căutăturii sale unice. Se încrunta aproape zâmbind la buzunarele cusute cu liță de costumul său de ginere, de pe vremea când furase barca lu’ tată-su ca să ajungă la viitoarea mireasă.

Degetele sale aproape de pianist, dar roase de vreme și ani grei de muncă, păreau să pipăie insistent interiorul căptușit al sacoului, buzunarele pantalonilor și chiar și găurile făcute în capătul cracilor, unde călcase pe tivul lor de atâția ani de când călătorea în neștire.

Se amuza mereu când mai descoperea o găurică în călcâi, râdea în sinea lui că a îmbătrânit și s-a gârbovit de spate – asta ar fi o explicație pentru care nădragii îi erau atât de lungi. A doua îl făcea să creadă că anii te duc mai aproape de pământ, de rădăcinile din care ai răsărit, că așa ne-a plămădit Dumnezeu, iar ramurile copacilor din bătătura lui aduceau mereu a oase divine care îi aminteau de răposații săi părinți, frații care s-au prăpădit în apele învolburate ale râului și toți prietenii din copilărie al căror chip s-a stins cu timpul.

Căutarea de bilete părea mereu că-l scoate din încurcătură, nașul aproape că nici nu-i făcea observații; mai mult zăbovea așa în fața lui, parcă ținând timpul în loc de un fir de ață. Nici Domnul Sfințescu nu își mai amintea cu exactitate de fiecare dată dacă avea sau nu biletul potrivit de tren – păstra într-un buzunăraș mai multe hârtiuțe mototolite, că sigur se potrivea unul cu cel cerut – așa l-a învățat un controlor de troleibuz când a fost și el la Dada, mătușa ‘a bătrână din partea mamei.

Să se ridice din poziția aplecat era una dintre cele mai dificile aventuri, la cei mulți-mulți ani ai lui, lucrul ăsta nu mai era floare la ureche. Dar sărea ca ars, fără excepție, de fiecare dată când vedea că unele dintre bagajele lui dispăruseră, iar încrengătura sa părea că nici nu existase. Nu dormise de ore bune, iar tâgâdâmul molatec al trenului părea să-l fascineze. Numai un pic, zicea, să mă afund într-o profundă meditație activă, să îmi odihnesc sinusurile, să-mi descrețesc fruntea, să respir cu tot nasul….

Pentru o clipă doar, părea că vede fascicule jucăușe de lumină care îi jucau deasupra ochilor, mici baistruci care nu-i dădeau pace nici în cele mai conștiente stări de absență. Mai auzea și voci, râsete ușor zglobii, ușor sinistre, care se agățau de costumul lui și-l făceau să se simtă greu, obosit, răpus. Își trăgea nasul zgomotos, își aranja organele într-un spasm aproape violent și-și deschidea cu greu ochii.

Moment trist pentru el cu fiecare nouă trezire, căci dispăreau mai multe și mai multe bagaje, odată cu ceilalți pasageri care coborau în uitare și păreau să nu-l fi întâlnit niciodată.

 

Uneori nașul venea să-i închidă fereastra, iar tâgâdâmul prindea un sunet metalic, care îi deranja urechile și-i facea barba să vibreze a frică de singurătate. Scotea atunci de la piept o fotografie pătată și aproape mătuită, în care se mai putea vedea conturul din alte timpuri ale unei familii fără copii, cu 3 purcei pe post de animale de casă și o femeie zdravănă și zâmbitoare. Mângâia poza aproape lăcrimând – aproape, pentru că ochii lui erau uscați de boală; privisese prea mult în timpul vieții la detalii neimportante, își zicea, iar acum era ocupat să vadă peisaje, ansambluri, matrice din care descifra urâțenia din sufletele oamenilor.

Privea la ei pe măsură ce intrau în compartiment și se așezau nepoliticos în fața lui, lângă el, uneori chiar peste el. Domnul Sfințescu nu se enerva – avea prea puțin timp și prea multă barbă albă ca să reacționeze. Își lua bagajele și căuta alte compartimente, cu alte povești și oameni care, ca și el, aveau nevoie de companie.

Îi plăcea să stea alături de cei care păreau că vor să descopere ceva nemaiîntâlnit pe fereastră, cei pentru care firele de electricitate care sfârtecau peisajele erau doar linii de legătură între vieți, generații, sfârșituri grele și începuturi și mai grele. Nimeni nu-l privea înapoi, cu toate că uneori aproape își adulmeca partenerii de drum. Avea un stil chiorâș de a se holba la ceilalți și de a respira foarte aproape de umerii lor, iar apoi își cobora privirea pe cele mai pregnante defecte ale fiecăruia. Era un soi de sinceritate non-verbală, prea intimă pentru cei care nu-l cunoșteau.

Transparența lui era atât de incomodă, că nimeni nu-i întorcea privirile. Nimeni nu reacționa. Îi plăcea jocul ăsta, putea face aproape orice mișcare mai puțin bruscă, iar ceilalți nici nu păreau să-l observe.

Când se apropia dimineața, totuși, simțea mare plăcere să meargă până la locomotivă și să se furișeze în cabina de comandă, unde conductorii lăsau țigări uitate în scrumieră. Le adulmeca mirosurile, imaginându-și cum particule din mâinile, buzele, saliva lor rămăseseră impregnate pentru totdeauna pe mucurile mizerabile ce aveau să-și piardă pe vecie aroma înecăcioasă. Se lăsase de fumat cu ani în urmă, dar putea să-și reintre oricând în rolul de fumător, dacă închidea ochii.

 

Îi veneau imagini cu serate vinovate în care porcii casei erau legați cu lanțuri de mâinile femeii sale, în timp ce el privea o țigară fumată de aer, minutarul perfect pentru o lecție tensionată de a face ordine în gospodărie. Rutina biciuitului a crescut în inima sa cu fiecare slujbă de duminică petrecută în beciul casei lor. Scroafele grohăiau mirate, nevasta își accepta condiția țanțoșă, iar el se simțea rege.

Un rege care avea două vieți, fiecare cu soarele ei. Nici acum nu știe cum s-a întâmplat, cum micile fetișuri i-au cucerit simțurile și visurile, de când cearșafurile udate de transpirație i-au lăsat dâre de gânduri ucigașe care îi gâdilau genele și-i făceau stomacul să se strângă totodată. Visele aievea prinseseră putere; uneori părea că doarme, dar era perfect potent, alteori se ghemuia de frică în cotețul scroafelor, crezând că acolo trebuie să-și aștearnă mintea bolnăvicioasă.

Fără regina lui, însă, acum nu mai avea un regat. Odată cu barba, anii i-au gravat în inimă păcatul originar cu migală, fără milă, fără iertare. Și-a sfârtecat inima cu aceeași ușurință cu care a lăsat în urmă o viață dureroasă și ultima ființă care l-a privit în ochi, înainte să-și lase zilele în urmă și să își dea ultimul suflu. De atunci umblă în neștire, caută să se ierte, să găsească un sprijin. Un mic ajutor cât să-l ajute să doarmă mai mult de câteva clipe legate. O mână aruncată din întâmplare care să-l elibereze de crucea pe care o poartă și-i împovărează spiritul.

 

S-a auzit scârțîitul ușii. Domnul Sfințescu stingea lumina ultimei scene fericite alături de femeia lui, și pentru prima dată în atâția ani a auzit o voce. Se afla în fața lui un copil cu ochii aprigi și înțelepți, cu bocăncei plini de noroi și chipiul de controlor al tatei. „Hei!”, strigă copilul. „Hei, tu! Hei, tu! Pleacă de aici, du-te la locul tău, întoarce-te la locul tău, bărbate, n-auzi?”.

Credea că-l trimite la loc în compartiment, așa că Domnul Sfințescu a ieșit repejor, mai-mai împiedicându-se de tivul pantalonilor săi din ce în ce mai lungi, ca să ajungă la singurul compartiment care rămăsese neocupat. Și-a pus barba-n mâini și și-a afundat capul în ultimul rucsac care-i rămăsese, plângând în sughițuri de teamă, de oboseală, de nevoia unei speranțe care să-l aducă pe drumul cel bun.

Rând pe rând, gândurile sale au intrat într-o stare de imponderabilitate, micile licăriri răutăcioase au devenit mai strălucitoare, țiuitul din fruntea lui s-a estompat, iar el… el a devenit una cu aerul, cu lumina, cu mântuirea.

Într-o stație străină de toate periplurile sale, Domnul Sfințescu a coborât pentru întâia dată în cel mai familiar loc în care pacea și înțelegerea i-au dat de înțeles că nu totul fusese în zadar. Trecuseră atâția ani de când hălăduise alături de străini ca să se descopere pe sine, până când acea voce atât de aprigă, a unui biet copil, văzuse prin el și-i spusese ceea ce își dorea să audă de când alergase din fața unei chemări din alte lumi. Era momentul să ajungă acasă. Era momentul să fie. Să se ierte. Fusese mult așteptat. Era, în sfârșit, acasă.