Cel mai lung drum spre casă

ghosts-gespenter-spooky-horror-40748-largeStările au început când și-a dat seama că totul e o iluzie. Își tensiona toți nervii într-o imagine pe care cu ușurință o puteai detecta, dacă priveai mai atent. Vinele i se încordau într-un tremor neprevizibil, broboane de sudoare i se adunau răzlețe pe fruntea crăpată de soare, iar pupilele i se dilatau într-atât de tare, încât ochii îi deveneau negri, aproape invizibili.

Călătorea mult cu trenul, spre nicăieri – spunea el -, dar știa și el că asta e o miciună gogonată. Îi plăcea să se mintă, se juca cu propria-i voință, lucru pe care nu avusese niciodată curaj să-l facă. Crezi că ar trebui să fac dreapta, se întreba? Ei, uite că merg la stânga! Tot ce-și propunea era să nu-și mai asculte nimic din ceea ce credea că-l reprezintă, să facă totul anapoda, să doarmă în picioare, să se târască prin băi publice, să cânte în biserici, să țopăie pe vagoane de tramvai în plină viteză, să își creeze picioroange din ramuri putrezite și să traverseze Dunărea în plină furtună – orice ar fi sfidat simțul comun.

Se urca în fiecare vagon nu înainte de a-și scuipa în palme și a-și aranja părul. Nu se mai văzuse în oglindă de mult timp, și credea că îi place mai mult așa, să se ferchezuiască în imaginație – mai au și alții nevoie de bărbieri și frizeri, el și-a luat porția, era momentul să fie rebel, să nu se spele, să nu îi pese.

Își așeza mereu bagajele cu mare grijă, încât fiecare bretea, curea, șiret care atârnau ajungeau să facă parte dintr-o încrengătură mai mare pe care o lega cumva de braț, de craci, de barba sa cea lungă, de butonii ruginiți ai hainelor. Să-l privești cum călătorea era o întreagă vrie inginerească în care paranoia se combina cu ingeniozitatea. Cei din jurul său nu spuneau mare lucru, cel mult mai furișau câte o ocheadă mirată înspre maldărul de bagaje, mai mult părând că se întreabă dacă mișcarea a fost însoțită de un sunet, de o adiere de vânt sau de o rază de soare. Nu îndrăzneau să-i pună întrebări, oare se simțeau jigniți? Lui nu îi păsa.

Despre Domnul Sfințescu s-au spus multe povești, parte din ele adevărate, parte din ele născocite din fascinația care i se atribuia bărbii și căutăturii sale unice. Se încrunta aproape zâmbind la buzunarele cusute cu liță de costumul său de ginere, de pe vremea când furase barca lu’ tată-su ca să ajungă la viitoarea mireasă.

Degetele sale aproape de pianist, dar roase de vreme și ani grei de muncă, păreau să pipăie insistent interiorul căptușit al sacoului, buzunarele pantalonilor și chiar și găurile făcute în capătul cracilor, unde călcase pe tivul lor de atâția ani de când călătorea în neștire.

Se amuza mereu când mai descoperea o găurică în călcâi, râdea în sinea lui că a îmbătrânit și s-a gârbovit de spate – asta ar fi o explicație pentru care nădragii îi erau atât de lungi. A doua îl făcea să creadă că anii te duc mai aproape de pământ, de rădăcinile din care ai răsărit, că așa ne-a plămădit Dumnezeu, iar ramurile copacilor din bătătura lui aduceau mereu a oase divine care îi aminteau de răposații săi părinți, frații care s-au prăpădit în apele învolburate ale râului și toți prietenii din copilărie al căror chip s-a stins cu timpul.

Căutarea de bilete părea mereu că-l scoate din încurcătură, nașul aproape că nici nu-i făcea observații; mai mult zăbovea așa în fața lui, parcă ținând timpul în loc de un fir de ață. Nici Domnul Sfințescu nu își mai amintea cu exactitate de fiecare dată dacă avea sau nu biletul potrivit de tren – păstra într-un buzunăraș mai multe hârtiuțe mototolite, că sigur se potrivea unul cu cel cerut – așa l-a învățat un controlor de troleibuz când a fost și el la Dada, mătușa ‘a bătrână din partea mamei.

Să se ridice din poziția aplecat era una dintre cele mai dificile aventuri, la cei mulți-mulți ani ai lui, lucrul ăsta nu mai era floare la ureche. Dar sărea ca ars, fără excepție, de fiecare dată când vedea că unele dintre bagajele lui dispăruseră, iar încrengătura sa părea că nici nu existase. Nu dormise de ore bune, iar tâgâdâmul molatec al trenului părea să-l fascineze. Numai un pic, zicea, să mă afund într-o profundă meditație activă, să îmi odihnesc sinusurile, să-mi descrețesc fruntea, să respir cu tot nasul….

Pentru o clipă doar, părea că vede fascicule jucăușe de lumină care îi jucau deasupra ochilor, mici baistruci care nu-i dădeau pace nici în cele mai conștiente stări de absență. Mai auzea și voci, râsete ușor zglobii, ușor sinistre, care se agățau de costumul lui și-l făceau să se simtă greu, obosit, răpus. Își trăgea nasul zgomotos, își aranja organele într-un spasm aproape violent și-și deschidea cu greu ochii.

Moment trist pentru el cu fiecare nouă trezire, căci dispăreau mai multe și mai multe bagaje, odată cu ceilalți pasageri care coborau în uitare și păreau să nu-l fi întâlnit niciodată.

 

Uneori nașul venea să-i închidă fereastra, iar tâgâdâmul prindea un sunet metalic, care îi deranja urechile și-i facea barba să vibreze a frică de singurătate. Scotea atunci de la piept o fotografie pătată și aproape mătuită, în care se mai putea vedea conturul din alte timpuri ale unei familii fără copii, cu 3 purcei pe post de animale de casă și o femeie zdravănă și zâmbitoare. Mângâia poza aproape lăcrimând – aproape, pentru că ochii lui erau uscați de boală; privisese prea mult în timpul vieții la detalii neimportante, își zicea, iar acum era ocupat să vadă peisaje, ansambluri, matrice din care descifra urâțenia din sufletele oamenilor.

Privea la ei pe măsură ce intrau în compartiment și se așezau nepoliticos în fața lui, lângă el, uneori chiar peste el. Domnul Sfințescu nu se enerva – avea prea puțin timp și prea multă barbă albă ca să reacționeze. Își lua bagajele și căuta alte compartimente, cu alte povești și oameni care, ca și el, aveau nevoie de companie.

Îi plăcea să stea alături de cei care păreau că vor să descopere ceva nemaiîntâlnit pe fereastră, cei pentru care firele de electricitate care sfârtecau peisajele erau doar linii de legătură între vieți, generații, sfârșituri grele și începuturi și mai grele. Nimeni nu-l privea înapoi, cu toate că uneori aproape își adulmeca partenerii de drum. Avea un stil chiorâș de a se holba la ceilalți și de a respira foarte aproape de umerii lor, iar apoi își cobora privirea pe cele mai pregnante defecte ale fiecăruia. Era un soi de sinceritate non-verbală, prea intimă pentru cei care nu-l cunoșteau.

Transparența lui era atât de incomodă, că nimeni nu-i întorcea privirile. Nimeni nu reacționa. Îi plăcea jocul ăsta, putea face aproape orice mișcare mai puțin bruscă, iar ceilalți nici nu păreau să-l observe.

Când se apropia dimineața, totuși, simțea mare plăcere să meargă până la locomotivă și să se furișeze în cabina de comandă, unde conductorii lăsau țigări uitate în scrumieră. Le adulmeca mirosurile, imaginându-și cum particule din mâinile, buzele, saliva lor rămăseseră impregnate pentru totdeauna pe mucurile mizerabile ce aveau să-și piardă pe vecie aroma înecăcioasă. Se lăsase de fumat cu ani în urmă, dar putea să-și reintre oricând în rolul de fumător, dacă închidea ochii.

 

Îi veneau imagini cu serate vinovate în care porcii casei erau legați cu lanțuri de mâinile femeii sale, în timp ce el privea o țigară fumată de aer, minutarul perfect pentru o lecție tensionată de a face ordine în gospodărie. Rutina biciuitului a crescut în inima sa cu fiecare slujbă de duminică petrecută în beciul casei lor. Scroafele grohăiau mirate, nevasta își accepta condiția țanțoșă, iar el se simțea rege.

Un rege care avea două vieți, fiecare cu soarele ei. Nici acum nu știe cum s-a întâmplat, cum micile fetișuri i-au cucerit simțurile și visurile, de când cearșafurile udate de transpirație i-au lăsat dâre de gânduri ucigașe care îi gâdilau genele și-i făceau stomacul să se strângă totodată. Visele aievea prinseseră putere; uneori părea că doarme, dar era perfect potent, alteori se ghemuia de frică în cotețul scroafelor, crezând că acolo trebuie să-și aștearnă mintea bolnăvicioasă.

Fără regina lui, însă, acum nu mai avea un regat. Odată cu barba, anii i-au gravat în inimă păcatul originar cu migală, fără milă, fără iertare. Și-a sfârtecat inima cu aceeași ușurință cu care a lăsat în urmă o viață dureroasă și ultima ființă care l-a privit în ochi, înainte să-și lase zilele în urmă și să își dea ultimul suflu. De atunci umblă în neștire, caută să se ierte, să găsească un sprijin. Un mic ajutor cât să-l ajute să doarmă mai mult de câteva clipe legate. O mână aruncată din întâmplare care să-l elibereze de crucea pe care o poartă și-i împovărează spiritul.

 

S-a auzit scârțîitul ușii. Domnul Sfințescu stingea lumina ultimei scene fericite alături de femeia lui, și pentru prima dată în atâția ani a auzit o voce. Se afla în fața lui un copil cu ochii aprigi și înțelepți, cu bocăncei plini de noroi și chipiul de controlor al tatei. „Hei!”, strigă copilul. „Hei, tu! Hei, tu! Pleacă de aici, du-te la locul tău, întoarce-te la locul tău, bărbate, n-auzi?”.

Credea că-l trimite la loc în compartiment, așa că Domnul Sfințescu a ieșit repejor, mai-mai împiedicându-se de tivul pantalonilor săi din ce în ce mai lungi, ca să ajungă la singurul compartiment care rămăsese neocupat. Și-a pus barba-n mâini și și-a afundat capul în ultimul rucsac care-i rămăsese, plângând în sughițuri de teamă, de oboseală, de nevoia unei speranțe care să-l aducă pe drumul cel bun.

Rând pe rând, gândurile sale au intrat într-o stare de imponderabilitate, micile licăriri răutăcioase au devenit mai strălucitoare, țiuitul din fruntea lui s-a estompat, iar el… el a devenit una cu aerul, cu lumina, cu mântuirea.

Într-o stație străină de toate periplurile sale, Domnul Sfințescu a coborât pentru întâia dată în cel mai familiar loc în care pacea și înțelegerea i-au dat de înțeles că nu totul fusese în zadar. Trecuseră atâția ani de când hălăduise alături de străini ca să se descopere pe sine, până când acea voce atât de aprigă, a unui biet copil, văzuse prin el și-i spusese ceea ce își dorea să audă de când alergase din fața unei chemări din alte lumi. Era momentul să ajungă acasă. Era momentul să fie. Să se ierte. Fusese mult așteptat. Era, în sfârșit, acasă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *