De ce plâng felinarele

tumblr_mdvyqyWvEH1qixy6zo1_1280Locuiesc într-un cartier în care doar la apus timpul are răbdare. Am 20 de ani, lucrez în tura de noapte la casieria unui service auto, posed o acnee întârziată, şi singura perspectivă de viaţă pe care o am este să slăbesc până de Revelion, când îmi doresc să mă încapă rochia roşie de la mama, să mă pozez alături de colegii de serviciu şi apoi s-o conving că am, totuşi, o viaţă.

Mă trezesc la orele 19:00, odată cu Mişkin care mă aşteaptă răbdător în pragul uşii dormitorului. Caut în grabă câteva haine, iar el îmi raportează dacă totul este în ordine, câţi vecini şi-au reluat tabieturile şi câte pisici miorlăie leneşe la parterul blocului. Deschid frigiderul, îmi amintesc că vine mama în vizită şi că trebuie să schimb iar magneţii, şi, în timp ce cotrobăi printre resturile de pizza, ascult muzica hârâită de vechiul meu radio. Până să mă dezmeticesc, Mişkin deja şi-a pregătit lesa şi, mai politicos decât oricare alt flăcău din acest oraş, mă invită să pornim împreună în obişnuita promenadă serală.

Iat-o pe Domnişoara Angela, sexagenara de la trei, alături de pechinezul ei oribil. Mă va saluta, va vorbi despre codul galben, despre pensie şi despre bărbaţi. Mişkin o va mârâi, pechinezul iar se va speria, şi eu voi inventa un motiv decent ca să mă debarasez de această duduie. Şi uite-l şi pe Nicu, băiatul familiei care locuieşte într-o rulotă la colţul străzii, un băieţel amabil şi ştrengar în limitele vârstei lui. Ca în fiecare dimineaţă, Domnişoara Angela îl priveşte condescendent şi-şi aşază cu o importanţă exagerată manşonul de blană falsă, în timp ce i se plânge că frunzele din faţa scării n-au fost măturate adecvat.

Mişkin pare să nu aibă chef de această prestaţie, posibil că şi el e plictisit. Mă îndeamnă să dăm o tură de parc şi pare destul de grăbit. Aşa că mă las purtată, ca un somnambul, spre garduri înalte, maşini care încep să schelălăie ori de câte ori suntem în proximitate, guri neastupate de canal, boscheţi pestilenţiali şi, desigur, roşcovul lui favorit din capătul străzii. Pesemne că încă nu m-am dezmeticit după vinul de azi-dimineață, întrucât roşcovul a fost tăiat de la rădăcină! Şi nu doar prietenul lui Mişkin pare să fi avut zilele numărate, ci şi restul copacilor din jurul lui.

Privim tăcuţi derizoriul ce ni se arată. De parcă i s-ar fi defectat busolele, Mişkin începe să-și marcheze agitat teritoriul printre ultimele rămăşite lemnoase. La doar câţiva paşi observ un nene dormind precipitat, îmbrăcat într-o uniformă albastră. Nu îndrăznesc să-l trezesc din cearta lui inconştientă, pentru că îmi atrage atenţia o pancartă cu însemnele primăriei care ne anunţă că jumătate de parc va fi demolată pentru extinderea hotelului Maritimo. Ne informează, de asemenea, că lucrările vor dura circa doi ani şi să le acceptăm scuzele pentru inconvenientele create. Atât. Cu doar câteva cuvinte pompoase, spaţiate greşit şi alăturate deciziei judecătoreşti, parcul şi copacii vor fi decimaţi din considerente ce aduc beneficii cartierului nostru.

Îmi calculez posibiltăţile, însă nu am nici nervii, nici timpul să îmi pun prea multe întrebări; în perioada mea de activism ecologic şi paznicul, şi semnul primăriei ar fi fost luate pe sus la bani mărunţi, în câteva ore ar fi ajuns toată presa la faţa locului, iar manifestul de protest va fi fost deja trimis fostului meu logodnic, capul ONG-ului nostru. Cum zilele alea sunt demult îngropate, îl feresc pe Mișkin de masacrul verde și zorim spre o nouă zi teleghidată.

Plimbările cu autobuzul sunt dintre cele mai plăcute. Din scaunul de la geam, îmi rod unghiile și privesc tăcută oraşul claxon. Zapez printre reclame luminoase, maşini de gunoi, oameni care-şi verifică pantofii, semafoare verzi, semafoare stinse, vitrine inestetice, mame grăbite şi şuvoaie de culori reci. Mă îndrept spre ultima uşă ca să pot sări peste mlaştina de la capătul liniei, la Convenabil. De această dată, însă, băltoacele m-au învins. Ca şi cum asta s-ar putea întâmpla într-o zi obișnuită, pantalonii mei cedează şi nasturele de susținere sare într-un nou ecosistem.Ia-l de unde nu-i, pentru că, desigur, nasturele şi-a găsit o gazdă mai bună printre mormoloci.

Nu se poate să mă duc la serviciu în halul ăsta. Iau toate florăresele la rând: „Nu vă supăraţi, aveţi un ac de siguranţă?”. Ele nu se supără, dar nici nu au. Variez întrebarea pe mai multe tonuri şi teme: „Fiţi drăguţă, un ac de siguranţă aveţi?”, „Dacă se poate, un ac de siguranţă mic. Aveţi?”, „Vi-l plătesc, doamnă, vă rog. Un ac de siguranţă!”, „Daţi-mi voie, un ac mic, ştiţi, de siguranţă?”, „Nu aveţi din greşeală un ac de siguranţă?”. Nici una, nimic! Între timp eu merg cu indispensabilii la vedere şi din maioul meu mic şi drăguţ ajung să mă înfăşor într-un metru de material chinuit, în timp ce toată lumea mijeşte ochii înspre mine.

Într-un final găsesc o tarabă cu tot soiul de nimicuri pe care o veghează un domn tânăr, drept, solid, chel şi cu barbă. Are cu un tricou unsuros dintr-o campanie electorală și înjură printre dinți că nu-i iese jocul de Sudoku. Repet întrebările, dar domnul mă privește deranjat și pornește a-mi explica procesul de aducerii al mărfii la tarabă, orele exacte în care pot discuta cu distribuitorii, care sunt cele mai vândute obiecte şi când îi pot găsi şefii. După un discurs pe care şi eu, şi pantalonii mei l-am resimţit, îmi spune „N-am!”.

–  Puteţi să verificaţi, totuşi?
–  Doamnă, noi nu vindem acuri de siguranţă.
–  Nici ace?
– Doamnă, la noi băieţii vine în fiecare dimineaţă cu jucării, insigne, ţigări, brichete, reviste şi îngheţături, zice el şi-mi arată din ochi combina frigorifică din dreapta lui. Amu, dacă vreţi, io vorbesc la băieţi să vă aducă mâine dimineaţă. Pă la ce oră fie şi câte cutii? Dăm o comandă la băieţi, zice și-mi face cu ochiul.

Încerc să-i explic că cererea mea nu necesită o comandă atât de mare; la insistențele mele, se mulţumeşte să-mi ofere o insignă mică FC BARCELONA în schimbul mărunţilor din buzunare. Dau să îmi prind prohabul, dar insigna cedează, fiind prea mică. Deja s-a făcut opt, Geta iar o să mi-l cufurească pe bietul Mişkin – scuza mea pentru fiecare zi întârziată -, aşa că pornesc spre primul magazin non-stop pe care îl zăresc.

Îmi verific maioul și intru grăbită să termin cu toată târâșenia. Deschid ușa cu semnul OPEN și privesc în jurul meu. Rafturile erau aproape goale; pe ici, pe colo câteva produse de același fel, înșirate la distanțe simetrice unul față de altul. Unele rafturi sunt folosite pe post de spațiu de depozitare pentru cutii de croissante, altele sunt pur și simplu lăsate ca din fabrică, lasând loc celor două degete de praf. În frigiderele care odată erau doldora de sucuri care mai de care, acum domnesc sticle de apă plată, câte două pe fiecare nivel. La casă, o doamnă trecută de vârsta a doua, cu părul albastru de gențiană completează integrame.

– Bună seara?, întreabă oarecum mirată.
– N-aţi închis, nu?
– Nu, nu. La noi e deschis mereu.
– Credeam că aşteptaţi marfă şi de asta…
– A, nu, nu! Aşa e de vreo lună. Şefu’ zice să nu ne facem griji, că or să vină clienţi. Au deschis ăştia marii magazin fix lângă, şi nu mai trec pe la noi.
– Poate este doar o perioadă mai grea, încerc s-o consolez.
– Să sperăm. Aşa zice şefu’, aşa zicem şi noi. N-au mai venit la un moment dat cu lapte şi mezeluri, aşa că clienţii s-au dus dincolo. Iar acum, când avem marfă, lumea nu mai cumpără şi tot aşa. Noi sperăm, ce să mai zicem? Nu mai zicem nimic!… Cu ce pot să vă ajut?

Mă uit la această doamnă de o frumuseţe ştirbită şi mă întreb câţi ani are şi câte oare avem în comun. Îşi frământă mâinile neajutorată şi îmi aminteşte de mama, cu ticurile ei nervoase de a se atinge ori de câte ori vorbeşte cu cineva necunoscut. Are degetele muncite și manichiura neglijent făcută, poartă o maletă vișinie pe care și-a asortat-o cu părul și unghiile. Miroase a parizer și țuică fiartă aici, dar îi povestesc ce-am pățit și o rog să mă ajute cu un ac şi nişte aţă, dacă nu au cumva de vânzare.

Nu au, dar îmi spune că poartă mereu în poșeta ei “trusa cu jucării”. Începe să caute și scoate, pe rând, portofelul, ochelarii de aproape, ochelarii de distanţă, se plânge că o lasă vederea, apoi o revistă de integrame răsfoită, un ruj roşu carmin, pliante de la supermarket cu ofertele lunii încercuite, un săculeţ cu mărunţi, serveţele folosite, un penar mâzgălit, o trusă de unghii şi o cutie de ceasuri. În cutie se află două papiote şi câteva ace drepte, aşezate în funcţie de mărime şi grosime într-un buzunar de plastic. Mi le întinde cu un zâmbet matern şi îmi face semn să mă duc în cămăruța ei din spate, unde-mi pot coase pantalonii în liniște.

Cămăruța ei este, de fapt, o debara improvizată, cu o măsuță de cafea, o scrumieră plină de țigări stinse de la jumătate și câteva reviste tabloid. Dacă nu mă supăr, ia și ea o pauză, și se așază lângă mine. Nu mă simt comod să mă dezbrac în fața acestei femei străine, foarte amabilă de altfel, dar străină. Îmi spune ca nu cumva să-mi fie rușine, că fata ei e de vârsta mea și n-are ea mofturi din astea.

Mă hototărăsc, totuși, să încerc să-i cos așa, îmbrăcată. Mă întreabă dacă-s măritată, că de nu, rămân fată mare. Dar există leac și pentru asta, așa că iau capătul de ață în dinți ca s-o mulțumesc pe doamna și încep operațiunea. Doamna vorbește foarte mult, posibil că se plictisește toată ziua singură aici. Cine nu s-ar plictisi? Aflu că fata ei s-a măritat cu un bijutier țigan și că trăiesc împreună la Nisa, că încă n-au copii, dar speră ca la anul să se așeze la casa lor. Ea și bărbatul locuiesc aici, mai sus de Convenabil. Îi ajută cum pot, dar banii-s puțini, iar el, șofer pe TIR, este mereu plecat. Glumește pe seama ghinionului ei, deși n-ar avea nevoie neapărat de bani. Doar își omoară timpul cu tot felul de servicii care, mai devreme sau mai târziu, dau faliment.

Între timp, mă sună Geta. Cu aţa între dinţi, prefer să nu spun adevărul și încerc să-i explic că m-am simţit rău, că m-am culcat târziu. Cu fiecare scuză îmi este din ce în ce mai clar că pantalonii mei sunt o cauză pierdută și că mai bine mă învoiesc, pe motiv de migrene și alte implicaţii lunare. Apoi, eu și cu doamna ne conducem reciproc către ușă şi ne luăm la revedere, nu fără promisiunea că mă mai întorc.

Văd un taxi. Parcă deja mă aștepta în fața magazinului, cu toate că pe-aici nu prea vin decât marfare. Întreb „Liber?” și mă așez pe bancheta din spate, pe diagonală cu șoferul, așa cum m-a învățat tata. Îi spun domnului adresa și oftez lung, dezamăgită de seara asta și de singura mea pereche de pantaloni de serviciu.

În mașină e mai bine ca în autobuz, am loc să-mi sprijin cotul și să privesc pe geam. Miroase a mușețel și a carte veche, iar pe jos sunt celofane cu buline care scârțâie de fiecare dată când îmi așez pantalonii. Îmi dau seama că nici nu am întrebat-o pe doamna de la magazin cum o cheamă, dar mă las cufundată în gânduri şi aştept să ajung cât mai curând acasă, la Mișkin. Domnul nu a forţat conversaţia, așa cum se mai întâmplă, ci dimpotrivă, a dat muzica o notă mai tare şi a pornit uşurel către destinaţie. Abia după al doilea semafor am realizat că domnul asculta o melodie de-ale lui Cristian Vasile, una dintre preferatele lui tata şi ale mele.

Repertoriul continuă și cu alte melodii care mă duc cu gândul la el. Domnul conduce atent, ocolește fiecare groapă și nu pune frâne bruște. Îmi place această cursă, mă simt răsfățată ca un copil și parcă n-aș vrea să se mai termine. I-aș spune să dăm ocolul cartierului, dar am banii numărați și nu sunt sigură dacă am ajuns sau nu șomeră.

Când ajungem la destinație, bâlbâi un „Aici, vă rog” și caut agitată banii, dar el aşteaptă fără pretenţii: „Nu vă grăbiţi, domniţă, aveţi tot timpul.”. Îi plătesc, într-un final, și îi mulţumesc pentru muzică şi cursa nespus de plăcută. Oprește muzica, se întoarce spre mine şi-mi uită o clipă mâna în mâna lui. Fața lui desenează un zâmbet abandonat și șoptește un “Plăcerea mea, domniță!”. M-a luat pe nepregătite: îmi sărută mâna și se înclinâ cu respect: „Mai am, dacă vă place.”.

Are ochii blânzi şi pronunţaţi de o pereche stufoasă de sprâncene trecute prin viaţă. Un nas acvilin e susţinut de o mustaţă jucăuşă şi un zâmbet candid de bunic, iar părul ciufulit şi alb, cu o cărare pe mijloc, trădează un început de calviţie. Primul gând ar fi să cobor, dar accept invitaţia acestui domn deosebit de respectuos şi rămân să-i ascult povestea. Deja este târziu, luminiţele se aprind pe la geamuri şi eu mă simt ca la zece ani, când şedeam cu toţii în jurul focului şi tata ne învăţa, pe rând, să cântăm la chitară.

Aflu că îl cheamă Mircea și că are 64 de ani. În tinerețile lui, era mare cavaler și un trubadur cunoscut prin mahalale. Cânta la chitară şi avea tot viitorul scris pe o partitură. Recunoaşte că fustele umblau după el, însă ochii lui se scurgeau numai după cea care avea să-i fie nevastă. Cu “Zaraza lui” a trăit 36 de ani fericiți de căsnicie, fără să aibă, totuși, un copil – doamna sau Dumnezeu nu au putut, nici el nu pricepe. Mai zice că de doi ani, de când este taximetrist, s-a decis să își umple timpul pe care-l mai are cu vechea lui chemare, muzica.

De ce să nu aducem puțină magie în lume, spune, când atâtea minuni se întâmplă în jurul nostru? În fiecare zi oameni și oameni îl conving că acum este pe drumul cel bun, așa că s-a decis să facă din taximetrul lui o caleașcă alegorică. Are și un carnețel în care toată lumea poate să scrie un gând. Nu doresc să-l văd și eu? Desigur că vreau, și, la lumina becului galben, încep să citesc mesaje pestrițe de la cei pe care i-a întâlnit în cale. Elevi, studenţi, părinţi, avocaţi, politicieni, oameni de cultură, preoţi, agnostici, toţi îi mulţumesc pentru o asemenea promenadă.

Pagină după pagină, rânduri de trăiri şi un univers comun se construiesc în jurul unor cuvinte tremurate: „mulţumesc”, „respect”, „viaţă”, „culoare”, „lumină în monoton”, „căldură”, „sentimente”, uneori chiar şi „lacrimi”. Doar n-o să plâng de-a binelea acum, așa că îmi scriu și eu rezoluția și mă despart stângaci de domnul Mircea. Se dovedește a fi un bonom; se asigură că intru în siguranță în casa scării și demarează ușor către altă destinație.

Urc treptele una câte una, cu fiecare picior pe treaptă. Număr șaisprezece pe fiecare nivel, așa cum făceam împreună. Ajung în fața ușii, descui cele patru yale și în prag mă întâmpină Mișkin. Cu coada lui mirată mă urmărește prin toată casa. Acum mă vede în bucătărie, cum iau toți magneții de pe frigider și-i pun într-o cutie din dulap, acum mă urmează până în dormitor, unde scot pozele înrămate din noptieră. Îmi trage hainele de pe fotoliu și încearcă să-și facă un culcuș. Mă privește întrebător când îmi scot telefonul din geantă și se apropie de mine când formez numărul. Sună o dată, de două ori, de trei ori. Mă pregătesc să închid, dar Mișkin începe să latre. Duc telefonul la ureche. După cinci ani plini, îi aud vocea tatei.

 

*Sursă foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *