De unde spre unde

Își amintea perfect senzația asta. O rătăcire imensă ca o palmă transpirată care atârnă deasupra ei și-i amintește drumul spre casă prin picuri mari și sfidători ce marchează necunoscutul.

În fapt, mereu noile începuturi rupeau cotidianul în fâșii imense și lăbărțate, ca săgeți ce indicau rute diferite către o nouă viață. Confuzie în toate direcțiile, prezent la kilometrul 0.

Important era ca în centru să fie un acoperiș în care ea să stea cumințică la final de zi, să se adăpostească sub plapumă, iar acolo, în marele dedesubt, să se regăsească în mijlocul patului copilăriei, când printre jaluzele comuniste mijeau raze leneșe de după-amiază, iar sunetele se amplificau ca atunci când asculta viețile ascunse ale vecinilor din cada plină cu apă.

Mutatul într-un oraș nou este o adevărată strategie de atac – fiecare număr de autobuz, nume de stradă colț cu bulevarde nesfârșite, ore aproximative și minute ajutătoare, mici succese de a se trezi înaintea ceasului deșteptător – semne pierdute de a învinge sistemul și de a se simți încă rebelă sub sufocarea încăpățânării de a nu deveni invizibilă.

Pentru ea, singurătatea era mai mult o mască a unui nou joc cu sinele, ca atunci când se bălăcea în mare pentru câteva ore pe an, căutând în larg un prieten imaginar cu care să chicotească și să râdă de gâdilăturile generoase ale apei și de piruetele pe care le făcea uitându-se cu coada ochiului către ceilalți – de-ar fi fost observată s-ar fi ascuns cu totul în apă, o plapumă primordială care acoperă o mare timiditate pentru lumea în care a ajuns.

Pierdută s-a simțit mereu, însă niciodată nu și-ar fi imaginat că, aproape de vârful lumii, palma imensă din închipuirea ei i-ar fi opturat întreaga viziune pentru ce-a fost sau ce va fi să fie. Când timpul ei nu se mai umplea de mici victorii de a se deplasa dintr-un punct în altul, de a avea mici cerculețe de bifat în existența ei infimă – cu ce putea să înlocuiască totul?

Să se întoarcă în ea însăși ar fi însemnat să abandoneze întregul  plan pe care și l-a schițat dintr-o piruetă, la granița dintre visul matinal și mrejele văzute printre gene, leneșe și chemând și la renunțare, și la viață.

De ce era aici și de ce doar ea părea să-și pună întrebările astea – posibil să nu afle niciodată. Uneori parcă știa că în ea se află două persoane, ca o pasăre care-și schimbă penetul și direcția în funcție de lună și de stele, iar acum – acum stătea pe banchetă în două ipostaze, ea copilă și ea adultă, față cu valul de reacții și de așteptări din partea baricadei ăsteia a existenței.

Întinde mâna doar ca să descopere o peliculă fină de proiecții în care se reflectă ea de acum. Se schimbă cu fiecare undă sau cuvânt. Cele cu bună intenție mereu au făcut-o să se simtă colorată toată, luând fiecare nouă undă multicoloră ca o emoție unică pe care o păstrează cu sfințenie, ca pe un Polaroid din altă dimensiune.

Așezată pe bancheta din spate, lângă această bătrânică ce oftează și pe care o ajută să ajungă la analize, se simte ea însăși o undă trecătoare – un gest de bunătate pe care inițial l-a făcut din instinct, apoi conștient, ca validare pentru drumurile ei răsfirate, ținute la un loc de un mototol de energie bună, învelită în eterna peliculă de gânduri multicolore.

Gonind spre policlinică, cuvintele bătrânei o hrăneau cu speranța că și ei, la rându-i, i se va arăta drumul, dusă de braț de cineva bine intenționat care nu caută altă recompensă decât o cumpănă între intersecțiile existenței tuturor oamenilor de acum. Ca un mare balansoar pe care doar împreună putem să-l ținem în echilibru, mereu la aceeași distanță unii față de alții și de noi înșine. În orice alt scenariu, pelicula s-ar destrăma, iar la mijloc mototolul s-ar răsfira într-un singur cordon ce ne leagă buricele de un zenit mult prea înalt și strălucitor ca să îndrăznim să-l ajungem.

*Photo by Josh Sorenson from Pexels

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *