Domnul Stan

scrisoareaIEra un dascăl pe care oricine și l-ar fi dorit aproape, cu o inimă mare cât soarele și un umor de-o finețe imponderabilă. La acea vreme, limitele vârstei nu mi-au permis să îi mulțumesc înzecit pentru ce a născut în mine. Gavriluță, îmi zicea, scrie, scrie și iar scrie! și mi-a înmânat primul meu stilou primit în dar și o agendă pe care să scriu prima mea carte, dar ce știam eu? Preocupările și rușinea copilului din acea vreme m-au împiedicat să îndrăznesc mai des să ies din sfera fascinației pentru nimicnicii.

Profesorul meu de Română era un om genial în modestia lui, consecvent și răbdător. Mi-a fost la fel de apropiat spiritual ca un adevărat bunic. Îmi citea nesiguranța în ochi și mereu găsea o glumă ușor cinică – ușor familială care să mă motiveze să nu arunc fărâma de talent în colțul prejudecăților din liceu.

Domnul Stan este cel care aplauda fiecare efort creativ și a cărui verticalitate punea la pământ oricare rebeliune nefondată. De la dumnealui am învățat că frumusețea cuvintelor poate fi înșelătoare, că cele mai ușoare emoții pot atârna la fel de mult ca un ștreang al inspirației și că, oriunde m-ar purta viața, ea este la musique avant toute chose.

Era un luptător. Armele sale erau gălbejite de vreme, iar rândurile aruncate ca săgeți se puteau citi doar cu lupa sau cu eternele două perechi de ochelari pe care le așeza pe nasul lui de ștrumf bătrân. Toate ridurile lui formau un chip pe care îl îndrăgeai cu ușurință, iar fiecare generație care a crescut sub iscăliturile lui lăsau urme adânci în sufletul său încăpător.

A fost profesorul mamei mele și al multor mame ale căror copii cu minți nemodelate și-au găsit un adăpost în cuvintele lui înțelepte. Tradițional și drept ca un soldat literar, Domnul Stan plutea pe coridoarele lungi și învechite pe laurii olimpicilor săi și a iubitorilor de carte.

În ultimii ani îi tremurau mâinile, părul cărunt și vocea, dar avea o putere care mișca obrazul oricărui copilandru care credea că literatura se ia cu pâine și comentarii stas. Acum este într-un loc mai bun. Stă la taifas cu aceia pe care îi discutam în orele lungi de amiază, când aerul ne sufoca sub greutatea chemărilor la rugăciune din moscheea de peste drum.

Am fost atinsă de un noroc colosal atunci când în drumul meu m-a întâmpinat Domnul Stan. Orele dumnealui au lăsat urme de liniște caducă în ceea ce credeam eu despre poezie și frumos și nicicând nu voi șterge amintirea privirii lui critice și pline de respect pe care mi-o arunca atunci când nu eram atentă la ore, la viață, la puterea care zăcea în mine.

Datorită dumnealui am învățat să cred în puterea voinței și, chiar și după zece ani, ziua de 15 ianuarie mă duce în stânga catedrei, în fața unui Om pentru care de-a pururi îmi voi pleca fruntea și orgoliul, ori de câte ori recit dragostea mea pentru literatură sub Geneza lui Eminescu din Scrisoarea I,  una dintre preferatele Domnului Stan.

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

 

*Sursă foto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *