Karma pe cai putere

Se face că am o prietenă tare dragă cu care am dezvoltat tacit un ritual săptămânal: în fiecare marți seară ne vedem la cafele, vinoase și alte atenții la ea acasă, în Reședința P. Este acea seară liniștită care distruge corola celei mai deprimante zile din săptămână cu precizia unui stiletto și o evaporă în cel mai fin parfum al tinereții.

Evident, cum tradiționalului trebuie să i se dea obiceiurile cuviincioase, orice încercare de a pleca mai devreme de termenul cafelei de dimineață ajunge să fie un adevărat periplu. Iar aici mă refer literalmente la chinul de a găsi un taxi care să mâne până la un alt “acasă”.

Te-ai gândi că a găsi un taxi în București nu mai e mare lucru și totul se rezolvă în câteva click-uri, 2 bipuri, o hartă care-ți arată pe unde se află domnul șofer, eventual câteva mesaje și indicații și that’s it! Totuși, plecarea din Reședința P. nu este niciodată chiar atât de la îndemână.

De fiecare dată fac ritualul rugăciunii înainte de a păși pragul ușii la plecare, în sensul că îmi calculez respirația, țin degetele încrucișate și mă abțin să nu râd la vederea celor 3 minute până taxi-ul susține că ajunge la destinație. De obicei acele 3 minute se transformă în alte 3, 5, 10, 15, până la următorul “Order taxi” – un fleac!

Totuși, ce mi s-a întâmplat ieri merită povestit. Cum spuneam, pe la orele 12 trecute fix am început călătoria inițiatică: app. de taxiuri, comandă și așteptarea transcendentală. La puțin timp apare un Apolodor care se anunță în 3 minute. Perfect, zic, am timp să ne luăm la revedere încă 5 minute, până se mai rătăcește și caută nordul sau zenitul, mă și încalț . Detalii.

Desigur că, așa cum eram obișnuită, taxi-ul s-a învârtit de 3 ori în jurul blocului, cu toate insistențele noastre și mesajele trimise în van. 10 minute mai târziu (pe lângă cele 3 minute), am capitulat.

Așa se face că după încă 15 minute am găsit un Star taxi care mă aștepta victorios în fața scării. Poate dacă mi-aș fi ținut gura și n-aș fi încercat să fiu prietenoasă la ora aia târzie, în 20 de minute aș fi fost acasă, în siguranță.

Doar că! Odată ce mi-a auzit pățania, domnul și-a însușit atitudinea moromețiană, a sunat la dispecerat și l-a pârât pe șoferul de dinainte. Da, l-a pârât! Ca la grădiniță, doar că pedeapsa era un ban de 3 ore, staționat fără drept de apel. Aparent se practică treaba asta cu “aplicația noastră, regulile noastre.”.

Rumegam deja la capitalul lor de imagine și speram să ajung odată acasă, când, imediat ce sesiunea de pâră s-a încheiat, domnul șofer a întâmpinat o problemuță! Ca la un semn, motorul s-a oprit și, precum un catâr de pe brațul de jos al Dunării, n-a mai vrut, domnule, să pornească!

Și uite-așa, cu o tipă efectiv șocată de situație pe bancheta din spate, domnul meu certa nervos mașina blocată în mijlocul intersecției! După vreo 3 minute a fost nevoit să iasă din mașină și să o împingă românește până pe partea dreaptă a carosabilului. Deja mă imaginam pe la Morarilor cum împing mașina braț la braț cu domnul meu, ca într-un spot siropos pentru Cosmote.

N-am avut timp să îmi duc imaginația prea departe, pentru că domnul a încercat să cheme prin dispecerat altă mașină. La norocul meu, stația s-a stricat și ea și am mai așteptat ceva minute să-și găsească telefonul, să sune pe cineva, să ia un număr, să sune la acel număr, să mai sune o dată, să vorbească, să clarifice, să vorbească despre vreme, să-l înjure pe Băsescu și pe Reghecamph (ok, de la vreme am inventat eu – dar AȘA de somn îmi era) și – în sfârșit – a chemat un coleg să mă salveze!

A durat mai puțin decât mă așteptam, ce-i drept. Dar seara mi s-a încheiat într-un ton foarte ironic. După încă o serie de minute fără număr, îmi văd cavalerul bucălat, pe cal galben metalizat și cu numele mare, albastru de penguin: Apolodor venea în salvarea fetei rătăcite pe străzi la 1 dimineața…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *