La mijloc de infinit

Au fotografiat prima gaură neagră!, ce impresionant!, ce splendidă e lumea nouă și câtă fericire neîncăpătoare între pereții propriilor gânduri! Însă pentru o clipă s-a făcut o liniște ca de final de notă întreagă și atunci și-a amintit cum toată energia-i prefabricată îi cânta numai lui și cât și-ar fi dorit și el să fie un Mozart, o mică Alma, un prodigios care să scoată sunete din oameni, și asta doar prin apariție. Chiar și la ani-lumină, ce-ar fi putut fi mai extraordinar decât să devii idol și să nu fii nevoit să te miști teatral printre atâtea ascuțenii? Cea mai mare simfonie stă ascunsă între aplauze și bătăi de inimă, când nespusele prind formă și fac rotocoale deasupra celui de-al treilea ochi, își zicea odată.

Dar acum – să negocieze cu propria neputință nu era cea mai mare nedreptate pe care și-o putea face. Ușor masochist, se gândea, dar în căutarea fericirii i s-a zis să privească orice năpastă direct în ochi, s-o măsoare din cap până în picioare și să vadă că răul nu e chiar atât de negru. Umbre adânci n-ar putea să-l mai sperie, se gândea, jucându-se cu fiecare zală din lanțul istoriei – mângâia fiecare cerc de sugrumare ca într-un alint prostesc al unghiilor proaspăt-crescute prin care se agăța de speranța (mai mult impusă) că nu se termină aici. Că le va arăta el lor!

Își măsura bătăturile din buricele degetelor și nici toate „nu”-urile pe care le-a primit de-a lungul vieții nu mai puteau să-i țină spatele drept și mâinile deasupra claviaturii. Era chircit de propria rușine. Sensul, direcția, excelența – ce importă toate astea dacă pe el nicio lume închipuită nu-l cheamă, ci doar mijlocul genunei? Cum să te mai asculți când gândurile îți vin ca o viitură și te țintuiesc de boaba incipitului, de intersecția tuturor entropiilor în fața cărora tu și toate năzuințele stupide omenești sunteți doar fracții ale nimicniciei și nonsensului?

Patruzeci și cinci de zerouri la puterea a noua de kilometri zac în umbra găurii negre!, ce fior!, ce haos pe care nici duhul psalmilor nu-l poate cuprinde… Ce ușurință în a arunca săgeți infinitezimale între noi, ce glumă proastă și ce chingi puternice ne țin între focuri imaginare! În timp ce monștri invizibili se mișcă leneș în spuma universului, ecoul nostru nici că se va auzi la apusul lumii! O iluzie pură și o nesfârșită dezolare l-au țintuit atât-amar de vreme în propria-i conștiență – mai să-l pufnească râsul de mândria lui și onoarea, și vrajbele, și puritatea!

O vibrație invizibilă sub radar, un puls stors de puteri și totuși – o libertate animalică și o sete de acum pe care nici cea mai mare nebulă n-ar putea-o prăbuși. Egoul a murit, iar în sinea lui zace o armonie a sinelui cu celălalt el, cel trecut și viitor, dus prin timp și întors la rădăcina arborelui ancestral din care, poate, și acest Pământ a ieșit ca o broboană de sudoare, ca un joc de profundă bucurie ce-și cheamă copiii la adăpost…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *