Păsările Mimosei și ale Domnului V.

gull-1635699_1920Scria în convulsii, parcă de teamă ca pacienții să nu-i fure foaia de sub stilou. Avea câte trei tabele pe fiecare colț al mesei, al patrulea fiind rezervat pentru un ghiveci cu pământul tare și o Mimosa Pudica suptă de viață, ca obrajii lui. Uneori își mai rotea ochii prin cameră, căutând o rază de soare – asta când nu scruta pezevenghii de pe scaunul metalic și rece din fața lui-, dar sfârșea prin a-și roade buza, mârâind la amintirea că l-au mutat la subsol.

Îngâna uneori mândru un cântec de militărie; pe ușă atârna o plăcuță nouă, ștampilată (ordin de la centru), cu numele său încadrat într-un chenar timid și litere serifate de-o schioapă care te pregăteau să intri la el: Camera de Psihiatrie, Dr. V.

Nimic ciudat în asta. Poate doar acel V. atât de ascuțit, ca un grafic care-ți vindea un pont despre cum va accelera și decelera discuția. Mult spus discuție, știai că totul e un mise-en-place și te pregătea el însuși la fiecare crăpătură de perete, când direcorul îi mai punea sub nas o fișă tabula rasa. Lăsa balamalele să scârțâie cât pentru o clipă, să auzi cum își întreba semi-pacienții dacă au avut vreodată stări de indispoziție, insomnii, anxietate, depresie cronică, voci șoptite, gânduri să-și ia zilele, lovituri puternice la cap, anxietate, insomnii, indispoziție.

Totul la el era precum un rollercoaster; te amețea cu repeciziunea cu care mâzgălea foile cu stigmate ca apt sau inapt, viteza cu care o mână se ajuta pe cealaltă – una scria, alta trăgea din sertar alt dosar; uneori îl surprindeai că scrie cu ambele mâini; se termina foaia, ajungea cu penița pe birou, continua mâzgălitura, pufnea a chicot, schimba foile cu degetul umezit de limbă, arunca stilourile pe spate, scotea altele din poale, din buzunare uriașe, de un alb bolnăvicios, în care-și vâra labele uriașe până la cot, dar niciodată, niciodată nu te slăbea de privirea-i pe jumătate clară, pe jumătate înțepenită într-un punct care te obliga să-l cauți și tu, neștiind ce să faci în puținele lui momente de liniște.

Colegii mai glumeau că e spion de emoții: cum mirosea un răspuns care nu se încadra în graficul lui țicnit, cum le tăia șirul cuvintelor ca un călău și trecea la următoarea întrebare. Femeile îl urau, se simțeau intimidate în fața acestui bărbat înalt, cândva chipeș, cu ochii pierduți sub ochelari zgâriați, cu mâini albe și nemuncite, stilul apretat și mirosul fin de săpun de casă.

Știau, de asemenea, că nu au de ales – era preferatul directorului, un tip hulpav cu mâini mici și degete de criminal căruia i se dilatau pupilele de plăcere când mângâia, seară de seară, file iscălite de Domnul V. Trecea lacom peste petele de cerneală și savura literele ca un om orb a cărui singură lumină e ținută în viață de disperările și denaturările pacienților.

Amândoi vedeau un sens măreț în diagnosticele nervoase trântite pe bandă rulantă, chiar dacă ele nu ajungeau niciodată mai departe. Domnul V. credea că nu prin misericordie vindeci suflete, ci dimpotrivă. Cabinetul lui nu era doar o celulă dintr-un subsol pestilențial, ci o mașinărie întreagă de planuri viitoare, o fabrică a destinelor pe care directorul le adulmeca, le transforma în avioane de hârtie și le arunca pe sub ușa fără prag a internaților.

*

Nu mulți ani i-au trebuit Domnului V. să simtă însă, în debusolarea lui, că directorul îl comisese la o rutină care-l decrepea și-l făcea să se simtă mai singur ca niciodată. De când îl mutaseră la subsol (că doar așa, i s-a zis, nu va mai atrage întrebări indiscrete din partea asistenților), cămașa îl strângea mai tare, pereții îi vorbeau mai rar, zăbrelele se închideau împotriva firii, iar mica lui plantă nu se mai înfiora la atingere.

Gândea că întrebările repetitive pe care le tot adresa și le punea de fapt lui însuși, încât ajunsese să deconstruiască silabele și sunetele surde dintre cuvintele pacienților. Inventase un alfabet inspirat de astfel de momente moarte, cod cu care începuse să scrie mesaje cifrate pe fișe; le dosea în cărți de colorat și reviste deșucheate, singurele a căror intimitate nu-l interesau pe director.

Curând simptomele aveau să se întețească; nici dansurile alcoolizate sau festinurile pe sub mânecă nu-l mai întăreau. Jocul de-a doctorul îl obosise. Se vindecase prin dramele altora sau îi revenise omenia? Oricâtă libertate își găsise în interior, până și pentru el momentele de tăcere erau o abatere de la rutină.

*

Într-o zi, însă, Mimosa se strânsese toată, într-un soi de refuz de al realității la care participase involuntar în tot acest timp. Biroul era întors, scaunul de metal luase locul intervievatorului, iar Domnul V. poftea pacienții, cu un zâmbet pătrat și nenatural, în locul său, pentru investigații îndreptate de această dată către el.

Întrebările auzite prin ușă deveniseră neplate, se terminau în „ce credeți?”, „nu-i așa?” , „oare?” sau „vă e frig?”. Acum împărțea stilourile cu ceilalți și le pasa lor fișele – „Mai bine scrieți dumneavoastră sincer: este lumea asta aptă pentru noi?”. Când aceștia scăpau penița, Domnul V. le lua mâna în palmă și caligrafia pe coala albă forme de copaci, sori mistici, ochi în frunte, valuri și păsări în forme de V.

Sigur că directorul avea să audă despre toate aceste schimbări de ierarhie odată ce era prea târziu, nebunia temporară a lui V. fiind văzută mai degrabă ca un respiro peste starea lui generală de agresivitate. Ceva era totuși bizar, V. nu-i mai livra maldărul de diagnostice care îl excitau până la paroxism, ci desene fără sens, deloc rigide, aproape… vioaie.

Una peste alta, tabelele sale aduceau mai degrabă a benzi desenate, cu un alfabet ilizibil; un grafolog ar fi descoperit un univers întreg pe acele pagini, dar directorul s-a limitat la a le arde rând pe rând, până când a crezut de cuviință că toate acele abateri s-au șters sau că s-a ales praful de noile apucături ale celui mai docil pacient al instituției, care de peste 15 ani crea la discreție destine malformate, își punea amprenta pe creierele defocalizate ale celor mai slabi pacienți, culegea sâmburi de teroare și livra promisiunea că scaunul lui este indelebil de pe lista oficială sau din mintea nenorociților care-i erau în grijă.

*

Oricât de mult ar fi mărit pasul spre celula Domnului V., presimțirea directorului îi țintuia gândurile spre o senzație de pură tristețe. Se simțea descoperit, judecat sub priviri pe care nu le văzuse cu adevărat niciodată, îmbătrânit și rușinat. Plăcuța mincinoasă atârna într-un cui, iar peste V-ul încadrat răsăreau litere cu miros de spirt, conturate ca INAPT .

Balamalele erau unse, amuțite de o complicitate care dorea ca acest moment să fie neobservat, neimportant în timp, ca o adiere care trece și îți ia gândul de la cele mai teribile vise. Domnul V. își admira Mimosa, o observa și se întreba ce heruvim și-o fi canalizat energiile spre ei în acel moment, când directorul a intrat și i-a poruncit să se ridice și să își îndrepte privirea către alte orizonturi.

Venise timpul să plece. Nu pentru că ar fi fost vindecat, nici pentru declinul iminent al scaunului directorului. Venise timpul să meargă mai departe și să culeagă inaptitudinile câtor mai mulți, să le strângă pe pagini albe și să le dea aripi în formă de V, cea mai ascuțită și dementă formă de libertate care l-a salvat într-o cameră rece, fără soare, fără viață, dosind un album milităresc cu fotografii ce-l arătau pe Domnul V. erou smintit de război.

În loc de medalie i-a oferit o strângere de mână, în loc de rămas bun i-a pus în palmă un stilou cu peniță în formă de V și o călimară care însuma toate cuvintele nespuse despre sfârșitul prieteniei și înțelegerii lor. În loc de îmbrățișare, l-a rugat să-l ierte, i-a șters plăcuța și i-a înmânat-o ceremonios în drum spre poarta mare de fier care i-a deschis o nouă viață.

În urma lui se șopteau cuvinte de apreciere și zburau avioane de hârtie cu păsări călătoare în formă de V, alături de caligrafieri apretate ca gulerul de la noua sa cămașă, cu mâneci care îi lăsau în sfârșit degetele libere, mintea liniștită și crăpăturile obrajilor umezite în voia lor de picuri mari de lacrimi și de ploaie. Domnul V. devenise erou pentru a doua oară, cu toate că pentru el ultimii ani fuseseră aidoma unei lobotomii emoționale, ascunși într-un ghiveci amnezic peste care o Mimosă și-a înfoiat frunzele și i-a promis să-i poarte de grijă, să-l vindece și să-i fie înger.

***

 

 

Cel mai lung drum spre casă

ghosts-gespenter-spooky-horror-40748-largeStările au început când și-a dat seama că totul e o iluzie. Își tensiona toți nervii într-o imagine pe care cu ușurință o puteai detecta, dacă priveai mai atent. Vinele i se încordau într-un tremor neprevizibil, broboane de sudoare i se adunau răzlețe pe fruntea crăpată de soare, iar pupilele i se dilatau într-atât de tare, încât ochii îi deveneau negri, aproape invizibili.

Călătorea mult cu trenul, spre nicăieri – spunea el -, dar știa și el că asta e o miciună gogonată. Îi plăcea să se mintă, se juca cu propria-i voință, lucru pe care nu avusese niciodată curaj să-l facă. Crezi că ar trebui să fac dreapta, se întreba? Ei, uite că merg la stânga! Tot ce-și propunea era să nu-și mai asculte nimic din ceea ce credea că-l reprezintă, să facă totul anapoda, să doarmă în picioare, să se târască prin băi publice, să cânte în biserici, să țopăie pe vagoane de tramvai în plină viteză, să își creeze picioroange din ramuri putrezite și să traverseze Dunărea în plină furtună – orice ar fi sfidat simțul comun.

Se urca în fiecare vagon nu înainte de a-și scuipa în palme și a-și aranja părul. Nu se mai văzuse în oglindă de mult timp, și credea că îi place mai mult așa, să se ferchezuiască în imaginație – mai au și alții nevoie de bărbieri și frizeri, el și-a luat porția, era momentul să fie rebel, să nu se spele, să nu îi pese.

Își așeza mereu bagajele cu mare grijă, încât fiecare bretea, curea, șiret care atârnau ajungeau să facă parte dintr-o încrengătură mai mare pe care o lega cumva de braț, de craci, de barba sa cea lungă, de butonii ruginiți ai hainelor. Să-l privești cum călătorea era o întreagă vrie inginerească în care paranoia se combina cu ingeniozitatea. Cei din jurul său nu spuneau mare lucru, cel mult mai furișau câte o ocheadă mirată înspre maldărul de bagaje, mai mult părând că se întreabă dacă mișcarea a fost însoțită de un sunet, de o adiere de vânt sau de o rază de soare. Nu îndrăzneau să-i pună întrebări, oare se simțeau jigniți? Lui nu îi păsa.

Despre Domnul Sfințescu s-au spus multe povești, parte din ele adevărate, parte din ele născocite din fascinația care i se atribuia bărbii și căutăturii sale unice. Se încrunta aproape zâmbind la buzunarele cusute cu liță de costumul său de ginere, de pe vremea când furase barca lu’ tată-su ca să ajungă la viitoarea mireasă.

Degetele sale aproape de pianist, dar roase de vreme și ani grei de muncă, păreau să pipăie insistent interiorul căptușit al sacoului, buzunarele pantalonilor și chiar și găurile făcute în capătul cracilor, unde călcase pe tivul lor de atâția ani de când călătorea în neștire.

Se amuza mereu când mai descoperea o găurică în călcâi, râdea în sinea lui că a îmbătrânit și s-a gârbovit de spate – asta ar fi o explicație pentru care nădragii îi erau atât de lungi. A doua îl făcea să creadă că anii te duc mai aproape de pământ, de rădăcinile din care ai răsărit, că așa ne-a plămădit Dumnezeu, iar ramurile copacilor din bătătura lui aduceau mereu a oase divine care îi aminteau de răposații săi părinți, frații care s-au prăpădit în apele învolburate ale râului și toți prietenii din copilărie al căror chip s-a stins cu timpul.

Căutarea de bilete părea mereu că-l scoate din încurcătură, nașul aproape că nici nu-i făcea observații; mai mult zăbovea așa în fața lui, parcă ținând timpul în loc de un fir de ață. Nici Domnul Sfințescu nu își mai amintea cu exactitate de fiecare dată dacă avea sau nu biletul potrivit de tren – păstra într-un buzunăraș mai multe hârtiuțe mototolite, că sigur se potrivea unul cu cel cerut – așa l-a învățat un controlor de troleibuz când a fost și el la Dada, mătușa ‘a bătrână din partea mamei.

Să se ridice din poziția aplecat era una dintre cele mai dificile aventuri, la cei mulți-mulți ani ai lui, lucrul ăsta nu mai era floare la ureche. Dar sărea ca ars, fără excepție, de fiecare dată când vedea că unele dintre bagajele lui dispăruseră, iar încrengătura sa părea că nici nu existase. Nu dormise de ore bune, iar tâgâdâmul molatec al trenului părea să-l fascineze. Numai un pic, zicea, să mă afund într-o profundă meditație activă, să îmi odihnesc sinusurile, să-mi descrețesc fruntea, să respir cu tot nasul….

Pentru o clipă doar, părea că vede fascicule jucăușe de lumină care îi jucau deasupra ochilor, mici baistruci care nu-i dădeau pace nici în cele mai conștiente stări de absență. Mai auzea și voci, râsete ușor zglobii, ușor sinistre, care se agățau de costumul lui și-l făceau să se simtă greu, obosit, răpus. Își trăgea nasul zgomotos, își aranja organele într-un spasm aproape violent și-și deschidea cu greu ochii.

Moment trist pentru el cu fiecare nouă trezire, căci dispăreau mai multe și mai multe bagaje, odată cu ceilalți pasageri care coborau în uitare și păreau să nu-l fi întâlnit niciodată.

 

Uneori nașul venea să-i închidă fereastra, iar tâgâdâmul prindea un sunet metalic, care îi deranja urechile și-i facea barba să vibreze a frică de singurătate. Scotea atunci de la piept o fotografie pătată și aproape mătuită, în care se mai putea vedea conturul din alte timpuri ale unei familii fără copii, cu 3 purcei pe post de animale de casă și o femeie zdravănă și zâmbitoare. Mângâia poza aproape lăcrimând – aproape, pentru că ochii lui erau uscați de boală; privisese prea mult în timpul vieții la detalii neimportante, își zicea, iar acum era ocupat să vadă peisaje, ansambluri, matrice din care descifra urâțenia din sufletele oamenilor.

Privea la ei pe măsură ce intrau în compartiment și se așezau nepoliticos în fața lui, lângă el, uneori chiar peste el. Domnul Sfințescu nu se enerva – avea prea puțin timp și prea multă barbă albă ca să reacționeze. Își lua bagajele și căuta alte compartimente, cu alte povești și oameni care, ca și el, aveau nevoie de companie.

Îi plăcea să stea alături de cei care păreau că vor să descopere ceva nemaiîntâlnit pe fereastră, cei pentru care firele de electricitate care sfârtecau peisajele erau doar linii de legătură între vieți, generații, sfârșituri grele și începuturi și mai grele. Nimeni nu-l privea înapoi, cu toate că uneori aproape își adulmeca partenerii de drum. Avea un stil chiorâș de a se holba la ceilalți și de a respira foarte aproape de umerii lor, iar apoi își cobora privirea pe cele mai pregnante defecte ale fiecăruia. Era un soi de sinceritate non-verbală, prea intimă pentru cei care nu-l cunoșteau.

Transparența lui era atât de incomodă, că nimeni nu-i întorcea privirile. Nimeni nu reacționa. Îi plăcea jocul ăsta, putea face aproape orice mișcare mai puțin bruscă, iar ceilalți nici nu păreau să-l observe.

Când se apropia dimineața, totuși, simțea mare plăcere să meargă până la locomotivă și să se furișeze în cabina de comandă, unde conductorii lăsau țigări uitate în scrumieră. Le adulmeca mirosurile, imaginându-și cum particule din mâinile, buzele, saliva lor rămăseseră impregnate pentru totdeauna pe mucurile mizerabile ce aveau să-și piardă pe vecie aroma înecăcioasă. Se lăsase de fumat cu ani în urmă, dar putea să-și reintre oricând în rolul de fumător, dacă închidea ochii.

 

Îi veneau imagini cu serate vinovate în care porcii casei erau legați cu lanțuri de mâinile femeii sale, în timp ce el privea o țigară fumată de aer, minutarul perfect pentru o lecție tensionată de a face ordine în gospodărie. Rutina biciuitului a crescut în inima sa cu fiecare slujbă de duminică petrecută în beciul casei lor. Scroafele grohăiau mirate, nevasta își accepta condiția țanțoșă, iar el se simțea rege.

Un rege care avea două vieți, fiecare cu soarele ei. Nici acum nu știe cum s-a întâmplat, cum micile fetișuri i-au cucerit simțurile și visurile, de când cearșafurile udate de transpirație i-au lăsat dâre de gânduri ucigașe care îi gâdilau genele și-i făceau stomacul să se strângă totodată. Visele aievea prinseseră putere; uneori părea că doarme, dar era perfect potent, alteori se ghemuia de frică în cotețul scroafelor, crezând că acolo trebuie să-și aștearnă mintea bolnăvicioasă.

Fără regina lui, însă, acum nu mai avea un regat. Odată cu barba, anii i-au gravat în inimă păcatul originar cu migală, fără milă, fără iertare. Și-a sfârtecat inima cu aceeași ușurință cu care a lăsat în urmă o viață dureroasă și ultima ființă care l-a privit în ochi, înainte să-și lase zilele în urmă și să își dea ultimul suflu. De atunci umblă în neștire, caută să se ierte, să găsească un sprijin. Un mic ajutor cât să-l ajute să doarmă mai mult de câteva clipe legate. O mână aruncată din întâmplare care să-l elibereze de crucea pe care o poartă și-i împovărează spiritul.

 

S-a auzit scârțîitul ușii. Domnul Sfințescu stingea lumina ultimei scene fericite alături de femeia lui, și pentru prima dată în atâția ani a auzit o voce. Se afla în fața lui un copil cu ochii aprigi și înțelepți, cu bocăncei plini de noroi și chipiul de controlor al tatei. „Hei!”, strigă copilul. „Hei, tu! Hei, tu! Pleacă de aici, du-te la locul tău, întoarce-te la locul tău, bărbate, n-auzi?”.

Credea că-l trimite la loc în compartiment, așa că Domnul Sfințescu a ieșit repejor, mai-mai împiedicându-se de tivul pantalonilor săi din ce în ce mai lungi, ca să ajungă la singurul compartiment care rămăsese neocupat. Și-a pus barba-n mâini și și-a afundat capul în ultimul rucsac care-i rămăsese, plângând în sughițuri de teamă, de oboseală, de nevoia unei speranțe care să-l aducă pe drumul cel bun.

Rând pe rând, gândurile sale au intrat într-o stare de imponderabilitate, micile licăriri răutăcioase au devenit mai strălucitoare, țiuitul din fruntea lui s-a estompat, iar el… el a devenit una cu aerul, cu lumina, cu mântuirea.

Într-o stație străină de toate periplurile sale, Domnul Sfințescu a coborât pentru întâia dată în cel mai familiar loc în care pacea și înțelegerea i-au dat de înțeles că nu totul fusese în zadar. Trecuseră atâția ani de când hălăduise alături de străini ca să se descopere pe sine, până când acea voce atât de aprigă, a unui biet copil, văzuse prin el și-i spusese ceea ce își dorea să audă de când alergase din fața unei chemări din alte lumi. Era momentul să ajungă acasă. Era momentul să fie. Să se ierte. Fusese mult așteptat. Era, în sfârșit, acasă.

Melcul din culori

tumblr_static_small_small

— Întreabă orice cal și o să-ți spună același lucru: nici unul nu știe să calculeze formule matematice. Ce știe, în schimb, este să urmărească postura stăpânului și lovească pe tăblița de lemn cu copituța până când el se relaxează!

S-a făcut liniște. Marele Juriu al emisiunii nu pare să fie prea încântat. 5 adulți uriași cu urechile păroase o studiază pe după mape cu litere embosate și șușotesc – cam tare, cât să o descurajeze, poate?: ai auzit?, prea directă, e ca un băiețel!, ce-i cu neobrăzarea asta?, calul e pe bune, uiuiui, câte copci?!, vă zic!, știe să călărească, nu ne pasă!, cine a adus-o?, să o sune cineva pe Geta!, măi, dar chiar așa?.

Mica Melc face baloane de gumă și chicotește de câte ori își prinde nasul. E un joc de-ale ei pentru momentele când se plictisește. Tati i-a zis că o să se distreze și că o să apară la telenvizor.

N-au avut niciodată așa ceva în casă, pentru că așa au ales. Singura ramă de TV era folosită pe post de bibliotecă și ședințe de joacă în curtea bunicii. Când a vrut să vadă și ea Saillor Moon la ora 14:00 pe TV CINQUE ca toate colegele, tati i-a pus șevaletul în brațe, o găletușă doldora de culori și i-a zis „Dansează cu pensula, asta e bagheta ta magică!”.

A testat câteva culori, yam yam, cele mai gustoase erau ascunse în pătrățelele albe. Dar pe restul le-a folosit pe toți pereții. Dădaca lătra monosilabic în zadar: odată ce a terminat cu colțurile, a continuat de-a lungul conturilor patului, noptierelor, șifonierelor, până când s-a urcat pe scara de lemn șubred și a încercuit lustra-candelabru creată din bucățele de cretă și gumă de mestecat furată de sub băncile din parc.

Ce bine arată!, părea că-i spune Dădacei, schnauzer-ul uriaș care o urma peste tot și avea grijă să se întoarcă întreagă acasă. Haaaam. Ei, mie-mi place! Dar parcă e neterminat! Ia ține scara asta!

A amestecat toate culorile în găletușă, ia dă și tu cu gheruțele aici, Haaam, mai mult roșu!, Haaam, ce crezi, c-am uitat de verde!, Haaam, iar apoi a început jocul de-a Săritul de pe fix. Teoretic, jocul testa limitele răbdării celorlalți din jur, dar practic se adapta după context și numărul de participanți. Acum fixul era găletușă, iar săritul devenea un dans acompaniat de Haaam, Haaam, Haaam, în triolet.

Poate atunci a fost prima dată când i-a ieșit lumânarea cum trebuie, la 3m în aer, cocoțată pe o scară și susținută de privirile imploratoare ale Dădacei. Zeci de piciorușe rogvaiv au explodat în dreptul candelabrului, trecând de la forme clar conturate spre mici C-uri abstracte pe care Melc le-a denumit după formații hip-hop pe care le asculta încă de la 10 ani.

Peste ani, micul C avea să devină semnătura ei pe toți pereții, chiar și la 16 ani când a vrut să-i facă o surpriză amicului ei care nu se putea mișca din pat. Ideea i-a venit privind din camera lui pe fereastră. Ce trist și golaș e zidul din față, nu spune nimic! Evident că la scurt timp venise pregătită de lupta cu monotonul împreună cu clasicul kit de culori și spray-uri în spate, mascată de o eșarfă veche și cu cei mai maronii-verzulii ochi care au sclipit vreodată în ilegalitate kafkaniană.

O oră mai târziu era luată pe sus de două chipii căpoase care au escortat-o la secție și l-au sunat pe tati să vină să-și ridice rebela. De sub mustața lui n-a ieșit nimic, poate doar un zâmbet ascuns de mândrie că fetița lui devenise cel mai isteț și inimos băiețel.

Mai bine că au dărâmat peretele, era ca o gură cusută degeaba! Ușor-ușor, toate colțurile și toți pereții din viața ei s-au transformat în suprafețe de explorat și modificat, la fel cum fiecare om care i-a venit în cale a devenit un nou motiv să creeze, să danseze și să care o găletușă de culori în spate.

Uneori o uita pe-acasă, alteori o găsea în cei care îi ieșeau în cale. Și toți, fără excepție, erau o pânză nouă de explorat, de împopoțonat, chiar și la 3m în aer într-o poziție incomodă. Pe Melc n-o deranja. Continua să facă baloane și să ne atingă inimile cu chicote și pete de culoare care ne vor fi schimbat pentru totdeauna.

Un balon se sparge și Melc râde zglobiu amintidu-și tot episodul. Marele Juriu tresare și se încruntă. „Pedeapsa” era deci să se îmbrace în rochie și să apară la emisiunea pentru adolescenți geniali care spun lucruri tâmpite despre animale trăznite.

— Așa știe orice cal să arate cât face 2+3. Bate drâmba acolo de 5 ori și gata, stăpânul zâmbește, lumea aplaudă și toată lumea e fe-ri-ci-tăăăă. Mmm-hmmm!, zice ea și dă din gene și din piciorușul în gips.

— Dar la picior ce ai pățit?

— Nu vă spun.

— Păi?

— N-o să mă credeți.

— Ia încearcă-ne, domnișoară…

— Melc.

— Melc… Vă rog!

— Am mers în somn.

— De-a dura, pe trepte?

— Nuuu, în camera de zi. Era noapte, totuși. Ha-ha!

— Bine, domnișoară, dar e plin de vopsea!

— Doar v-am zis că era noapte. Și eram în somn.

— Și totuși, cum se face că gipsul este atât de plin de vopsea?

— Am călcat în găletușă.

— Găletușă!

— Da, de culori.

— Aveți această… găletușă asupra dumneavoastră?

— Cum să am! Și dacă aș avea, n-ați vedea-o.

— Într-adevăr?

— Ar trebui să vă uitați la mine de jos în sus.

— Adică invers?

— Nimic nu înțelegeți! Adică de jos în sus: eu stau pe scară și voi jos.

— Aduceți, domnule, o scară aici, să o vedem mai clar pe domnișoara…

Curând toți adulții cu urechile păroase așteptau cu mâinile încrucișate și sprâncenele încruntate să ajungă Melcul la tavan. Oftau și se perpeleau de teamă să nu intre fata de la producție cu asistenții sociali după ea în încăpere. Mai repede, Melc, n-avem toată ziua! Să închidem ochii, zici? Dar ce-are a face? Tu o auzi? Na, c-am ajuns la cheremul unei răsfățate. Hai bine, numărăm și până la 10. 1, 2, 3, mai ai?, bine, nu trișăm, noi suntem adulți, nu copchii, don’șoară, 4, 5, trece timpul, ai ajuns?, 6, 7, măi, ce se-aude acolo?, 8, 9, cine nu-i gata, îl luăm cu găleata!

Ca la un semn, toți deschid ochii. Nici urmă de Melc, de baloane, rochiță sau gips de vopsea. Toți adulții cu urechi păroase se scarpină unul pe altul în barbă, doar-doar or afla unde se ascunde mititica. Ce drâmba-strâmba?! Poate s-a micșorat și a ieșit pe sub ușă! Poate a fost doar un vis? Noi doar știm: întotdeauna 2 cu 3 fac 5!

Mijesc privirea asupra tavanului și tot ce văd este o lustră înconjurată de mici semilune neclare. Dacă se concentrează, observă cum se conturează și o ușită colorată, desenată în grabă cu cretă. În mintea celui mai tânăr dintre ei, cu urechile nepăroase încă, încolțește o idee timidă. I-o șoptește Dădacei, oriunde ar hămăi ea: poate Melc, ca toți Melcii, a descoperit un ald zid trist și golaș. A plecat să îl salveze. Cu o găletușă de culori.

 

Pentru cea mai colorată persoană din viața mea, L. Îți mulțumesc că ești.

Sursă foto: ©DTCHN

Fii mai mult. Devino mai mult.

be-the-change-you-want-to-see
Cineva mi-a spus odată că insistența e mama persuasiunii. L-am crezut și am luat ad literam afirmația asta ca nou scop în viață; credeam că undeva, cândva, a fi agitat aduce cu sine rețeta succesului, îmi imaginam că a fi obosit este un semn de prosperitate, unul la care să tindem cu toții.

Acel cineva nu mi-a zis, însă, că pasiunea și panica nu au nicio legătură, că uneori este bine să te oprești din învârtit minutele ca planete a căror existență depinde numai și numai de tine. Acel cineva nu mi-a spus nici că timpul e doar o chestiune personală, un liant între tine și realitate sau, cel puțin, ceea ce crezi tu a fi bine sau rău pentru tine.

După milioane de minute aruncate pe geam și irosite pe griji, unghii roase sau tensiuni care mi-au măcinat fir cu fir speranțele, am ajuns să înțeleg de ce uneori este bine să fii autosuficient.

Am ajuns să îmi pun întrebări serioase referitoare la calitatea vieții mele, la cât de mult am reușit să mă bucur de fiecare moment, să caut răspunsuri în terapii alternative, spiritualism, învățăturile călugărilor budiști – în fine, toate teoriile și năzuințele pe baza cărora lumea asta poate deveni mai ușor de digerat.

M-am întrebat, de asemenea, cum ar putea fi binele meu același cu binele altcuiva, dacă nu suntem una și aceeași persoană și cum aș putea să mă raportez la toate astea, fără să știrbesc din relațiile pe care le-am construit sau cele pe cale să se transforme într-un incipit extraordinar.

Cu riscul de a dezamăgi, n-am ajuns încă la o concluzie, dar am început să mă gândesc mai mult la mine, să știu când să pun întrebări sau să tac, să am răbdare cu mine și mai ales cu cei din jur și, în definitiv, să încep să-mi trăiesc viața.

Pare un clișeu obosit, dar mare mi-a fost mirarea când am descoperit cam cât de imens era procentul meu de griji și întrebări care n-aveau legătură cu mine, ci cu alții. Am înțeles că nu toți oamenii sunt la fel de inteligenți emoțional și că felul în care unul sau altul ne percepe nu ține de noi.

Am început să apreciez mai mult câteva ore în care buchisești ceva ce îți face plăcere în favoarea unor minute în care insiști pe ceva ce pare că nu vrea să arate/fie cum îți dorești tu. Încerc pe cât posibil să aplic filosofia asta și pe oameni sau situații de viață pe care nu le pot controla.

În definitiv, suntem cu toții control freaks, dar nu pentru că ne dorim asta, ci pentru așa am crescut. De mici suntem ghidați către o educație și niște așteptări care ne pun pe mapamond și ne lasă de izbeliște atunci când avem nevoie cel mai mult de un răspuns.

Cunosc super oameni care la 40+ de ani se opresc din toată această fugă și se întreabă „Dar eu ce las în spate, asta e viața pe care mi-o doresc?”. Înainte nu m-aș fi gândit la aspectul ăsta, aș fi numărat lucrurile pe care le-am agonisit, hainele pe care le am, prietenii cu care mă mândresc, pasiunile care cred că mă definesc și tot așa până nu mai rămâne nimic, pentru că devenim voit – cu fiecare minut care trece și pe care nu-l conștientizăm – un mare nimic.

Departe de noi gândul de a deveni invizibili, dar cred că, fără să fim mai blânzi cu noi înșine, fără să avem răbdare cu mersul vieții, fără să fim corecți, onești și buni unii cu alții – fără toate astea ne pierdem în detrimentul unor situații care ne păcălesc a fi scopul final. Nu tot ce-ți dorești îți și face bine, la fel cum consider că toate lucrurile se întâmplă cu un scop. Unul personal, modelat pe algoritmul tău de viață, nu insuflat de părinți, prieteni, partener sau colegi.

Ce vreau să zic cu toate astea? Poate că am găsit formula fericirii. Poate că am ajuns la concluzia că e mai important să ai grijă de tine, să zâmbești mai des, să îți trăiești viața perfect conștient de acțiunile și deciziile tale. Este o responsabilitate mai mare decât să stai să te plângi că nu-ți merge nimic și că Universul are ceva cu tine.

Muncește pentru fericirea ta. Începe cu tine. Schimbă-ți atitudinea, caută motivul nemulțumirilor tale, încearcă să empatizezi. Citește. Călătorește. Cunoaște oameni noi. Ieși din izolare. Sau izolează-te, dacă ai nevoie de asta. Schimbă ceva în tine. Ascultă-ți pașii pe stradă. Zâmbește unui copil. Oprește-te să miroși florile de caprifoi. Ia-ți un animal de casă. Fii mai mult. Devino mai mult. Fii tu.

Sursă foto: http://bit.ly/1RMlfiN

A douăsprezecea cămașă sau cum să-ți lipești aripile

De-ar fi să vezi viața ca un pick-up pe care-ți curg amintirile, de câte ori ai ridica acul să afli ce se ascunde sub el? Există, desigur, teorii care strecoară sub iluzia unui punct dimensiuni pe care nu le putem înțelege, proiecții ale unui inconștient care, cine știe?, ne alege următorul vinil și ne-ndeamnă să-l urmăm cu răbdare și înțelegere printr-o altă poveste.

Dacă, din întâmplare, vinilul deschide războaie sufletești, acul ne șoptește că, din auzite, la finalul poveștii apare a douăsprezecea cămașă a lebedei. Iar tu, ucenic al lui Andersen, cu degete sângerânde și cu zâmbetul știrbit trebuie să cauți cele mai aspre urzici și să-ți croiești singur finalul. Înveți să împletești în patru, în cinci, în zece, strici câteva croșete, iar la apus ai făcut un fular care te sufocă, te depersonalizează, dar îți ține de cald.

Se poate, de asemenea, ca vinilul să fie zgâriat, iar pașii de cleștar ai crăiesei să devină sunete de sticle sparte pe care le culegi în drum spre întâlnirea cu al tău destin fabulos. Descoperi uneori că în fața deciziilor tale nu te așteaptă o caleașcă, la fel cum nici acasă nu mai găsești liniștea sau măcar cuvintele de alinare ale vreunei bătrâne vrăjitoare.

Te gândești, sigur, că dacă ți-ai ține mâinile departe de acul providențial, dacă ai renunța la fularul rece și te-ai îndrepta spre un colț de poveste în care semenii tăi se numesc așa pentru un motiv – poate doar atunci ți-ai da jos plăcuța din fața casei pe care ai scris din toată inima „Pentru puțină umanitate, intră aici” și ai pleca cu o desagă modestă să redescoperi acele frânturi ascunse ale aceluia care erai odată.

Ți-ai număra, probabil, firimiturile de entuziasm care ți-au rămas, râsetele și razele răsăritului pe care le-ai adunat cu atâta prețiozitate și le-ai îngropa la umbra unei sălcii care să-ți ducă dorul și te-ar aștepta mereu să te întorci. Ți-ai lua mama în brațe, i-ai spune cât de mult o iubești, dar cât de multe nu a înțeles nici ea din cum se scriu poveștile și i-ai spune că mergi să găsești sursa tuturor amăgărilor. Că ele nu sunt în van, nu sunt fără sens, iar undeva cineva trage de scripetele karmic și ne aruncă șanse de fericire la fiecare eclipsă de lună.

Ți-ai căuta și tatăl ca atunci când erai prea mic să-l iei de mână și i-ai spune că abia acum ai înțeles de ce oamenii se deghizează în lupi și că era mai bine pe vremea lui Nică, când cea mai frumoasă plimbare o făceați pe o canapea magică, printre rândurile satului Humulești. Ți-ai număra și lacrimile la plecare, doar să nu uiți cât de mare ești acum și cât de mic poți să devii.

Ți-ai lua la revedere și de la locurile și oamenii care ți-au întors zâmbetul și ai asculta puțin timpul cum trece. Te-ai privi în oglindă și te-ai întreba cum oare se terminau conversațiile voastre când erai mai mic? Și de ce acum ele nu mai există?

Ți-ai face, poate, un ceai, și-ai sorbi fiecare picătură ca pe apa vieții care te scoate din sufocare și te-nvață cum acul poveștii nu se ridică, ci se urmează și se înțelege. Ai simți nevoia să asculți din nou cum lebedele se-nalță și ai fi din nou copil, un mic evanghelist al simplității și al bucuriei de a trăi.

Și apoi, se poate, sinele tău ar zâmbi un pic și ți-ar trage un bobârnac amețit ca tu să râzi și să pui plăcuța la loc. Poate ai simți furnici în labele picioarelor, ai număra câteva fire albe în plus, un rid acolo, altul mai jos, dar odată ce plăcuța este la locul ei, ai vedea că și pickup-ul și-a sculptat ridurile vremii cu multă răbdare. Atât de multă răbdare, că te vei simți ca a douăsprezecea lebădă a cărei cămașă o croiești și cu lacrimi, și cu sughițuri, și cu furii sau neputințe, dar – mai ales – cu mintea poleită cu un dram de umanitate, de naivitate și cu sufletul neîntinat.

Photo: http://bit.ly/1lRUzf2