Sunt pisici pe fir

soviet-computer-guy-communist-kgb-bigTrăiam sub teroarea unor vizite total neașteptate. Ieșeam de la duș, și inevitabil el era acolo. Primeam musafiri, el ne iscodea. Când fumam în living, apărea subit o factură neplătită și un memento comunist despre responsabilitate și valută. Într-o zi, a venit chiar pe furiș și a plecat în același stil, iar eu nici măcar nu am băgat de seamă. Închisese ușa atât de ușor, parcă de teamă să nu spargă o liniște mult așteptată. Iar abia când balamalele l-au dat de gol, mi-am ridicat privirea din hârțogării și l-am văzut cum pășea tiptil și vinovat printre lalele.

Era Propri, un boier căpos și atoateștiutor. Ne mutasem pe nepusă masă, cu eticheta de cuplu inexistent. M. și cu mine l-am convins să ne accepte după 3 rânduri de tributuri, sticle de vin și atenții periate, cum numai la funcționarii publici s-a mai pomenit.

Totul părea să se pupe cu planul nostru. Aveam o casă mare, în curtea lui Propri, cu 3 camere relaxate și o grădină colorată ca peisaj matinal. Mai aveam o pisică, un camion de mobilă pe care am aranjat-o sub indicațiile strice ale boierului și, evident, o droaie de prieteni abonați la grătarul din curte.

Erau zile însorite de vară, ce se terminau la ultimul pet de bere, cu miros de mici sfârâind și chiotele mahmure de a doua zi.  Până să ne miroasă felul, Propri ne veghea patern și în limitele politeții. Puținele momente în care interceptam undele radio ale taximetrelor, Salvării sau Poliției prin televizor nu ne-au indus o stare de panică. E casă veche, gândeam, iar la banii pe care-i plătim, un microfon ascuns este ultima noastră problemă.

Mențineam aparențele, eu și M. mai mergeam în vizită să cerem nițică sare sau făină pentru experimentele lui culinare, iar atunci Domnul și Doamna Propri ne făceau turul casei, ne arătau icoanele sfințite de pe Muntele Athos, sala de fitness din subsol la care nu aveam niciodată acces, pisica obeză cronic și frigiderul plin cu bunătăți din care ne serveau la pomelnice sau când se dădea dezlegare la dulce. Aveau și doi câini: unul mic și urât, cu colții cât ai unui elefant, maron și rău, altul mare, cu ochi de vițel și mereu pătat cu albastru de metil. Inițial era simpatic, credeam că învață să scrie, dar acum M. crede că de fapt scria scrisori să scape din casa aia.

Primul semn de întrebare n-a întârziat să apară. Primeam netul nostru, cel de toate zilele, cu porția. În lunile în care întârziam cu plata luminii, Propri ne informa printr-un bilețel în ușa termopan că ne va conecta la lumea de afară când avem toate dările la zi. Recunosc, mi-era teamă să abordez subiectul, iar M. își bloca toate nemulțumirile la primul zâmbet al lui Propri. Un mic Ilici, boierul avea o charismă care te ducea de firele din nas până ajungeai să îți pleci capul voit. Odată, pus pe scandal și cu nervii întinși, M. s-a dus să-i ceară socoteală:

–   Nu ne merge netul, domnule. Și ieri l-am plătit.

–   Stai fără griji, sunt pisici pe fir. Ce, ați fost ieri seară acasă?

Și de atunci era clar. Propri era abonat la pornșaguri și la ce se întâmplă în casa noastră. Am căutat superficial microfonul, dar M. mi-a zis să mă opresc, că doar n-am înnebunit. La a doua sticlă de vin, m-am făcut că uit toate poveștile auzite despre portretele de capitală și am continuat să ne urmăm rutina grătarelor cu același zen. Zi de zi, leneveam și noi, și pisica, și grămezile de oameni, după draperii improvizate și aerisind camera odată la 5 minute.

Propri nu părea deranjat, dar rămăsese la fel de vigilent. Venea pe furiș, își uda florile (doamne, florile!), mătura scara și își umplea gălețile cu apă. E chiuveta mai mare, zicea, iar noi acceptam politicoși și zâmbitori. Ce altceva să facem, întreba M, trebuie să ne recuperăm măcar paguba. Plătisem garanția cu salariile pe jumătate de an, așa că mi-am înghițit vorbele și am ales să ignor adevărul.

Apele au început să fiarbă cu adevărat, însă, după episodul cu prietena lui M. Avem un pact secret: eu plecam de acasă atunci când  voiau să se iubească și hălăduiam pe străzi câteva ore, până primeam un semn. După calculele mele, în acea joi, semnul a venit mai devreme cu vreo două ore. Am ajuns acasă doar ca să-l găsesc pe M. mâncând compulsiv, și pe prietena lui cu un cucui țanțos în mijlocul frunții.

–   Ai bătut-o!

–   Nu, nebuno, cum s-o bat? A venit ăla. Eram acilea jos, pe canapea, în focuri. Și ridic capul și-l văd cu stropitoarea în mână, cu ochii țintă la noi. Și m-am panicat. Am trântit-o pe fată de pe canapea, s-a lovit cu capul de colțul mesei și mi-am tras nădragii repede. Când să mă duc să vorbesc, Propri deja plecase. Nu-ș’ de cât timp era acolo, dracu’ să-l ia!

Așa a început războiul. Lăsam cheia în ușă, ne baricadam în casă, iar sesiunile noastre de grătare s-au mutat pe canapea. Devenisem neglijenți, aruncam gunoiul în zilele de joi, nu de miercuri, salutam Doamna și Domnul mereu cu câte-o scuză că ne grăbim și stăteam cât mai puțin în proximitate. Calculam chiria la centime și nu mai lăsam niciun leuț în plus, păstram distanța și de cățelul doct, și de Catzilla, și de prăjiturile doamnei, și de apropos-urile lui Propri.

Trăgeam de ițele tensiunii doar să vedem care cedează primul. Pe tronsoanele noastre vibrau ritmuri de muzici dubioase, aere de burlaci și mucegai din toaletă. Așa am dat primul strat de var din viața mea: scuipând nervii printre dinți și gândindu-mă că din cauza unui bideu în plus stau și îndur toate alea. La a doua tură de igrasie, ne-am hotarât să ne mutăm. Începem căutările mâine, când vine rația de net, glumea M. Era deja momentul să îmi stăpânesc ieșirile agresive, știam sigur că Propri ascultă tot ce spunem.

Atunci am învățat să cred în providență. M. trebuia să plece din oraș, iar asta era scăparea noastră. Ne-am pus hainele de biserică și ne-am prezentat în audiență la Domnul Propri. Știți, nu mai avem bani, trebuie să plecăm, ne pare rău, nu mai facem, dar am plătit lumina! Ne asculta de pe fotoliu și o mângâia pe Catzilla tacticos, ca un tătic securist. Țuț, zic, rămân cu imaginea asta, sunt mulțumită. S-ar fi putut opri, ce-i drept, la detaliile administrative, dar am ascultat discursul lui moralist cu fiica-i aprobându-l continuu.

Aș fi amintit de ea de mai devreme, dar era atât de gri în hăinuțele ei de Coreea de Nord, încât am uitat și cum o chema. Era de vârsta mea, atât pot să spun, și ne refuza fiecare invitație la grătare sau la conversații. Păcat de M., pusese ochii pe ea de la bun început și gândea că s-a scos dacă se însoară. Poate într-o lume în care Cupidon ar fi fost KGBist, Domnișoara Propri ar fi privit înspre ocheadele lui. Dar noi eram stigmații ușii din spate și așa avea să rămânem până în ultima zi.

Când a sosit camionul, am ascultat iarăși indicațiile comuniste, am lăsat bani la intrare ca pisicile de pe fir și n-am privit înapoi. Rămâneți cu bine, copii, și nu uitați: oamenii serioși țin valuta la saltea și așteptările în planul cincinal. Ura!

Neo-stelar

Dacă, din întâmplare, un băiețandru rătăcit de străzi ar ajunge la tine răpus, abia ținându-se de tocul ușii, cu picuri mari de apă ieșindu-i prin colțurile ochilor și din căștile supradimensionate, cu vocea gâlgâită în scuze și cereri de ajutor, amintind de acel neica cineva care l-a încurajat să bea cel puțin 2l de apă pe zi; dacă, printr-un rând uitat de providență, acest băiețandru ar veni târât de ape la baza scaunului înalt pe care tu chiar acum ai sta, văzându-i cărarea entropică, mătreața obstinată și urmele de noroi din urechi – poate ai întinde un vârf de pai să se răcorască și să se odihnească alături, pe o piramidă improvizată din scaune de bar, cu fierul rigid și rece ca această zi.

Dar n-ai avea timp să recreezi această scenă, pentru că băiețandrul numără deja pașii studiați până să dea mâna și semnele de respect unuia dintre băieții din gașcă, cel a cărui umbră amintește de legenda cățelului turbat pe care l-a împușcat în spatele blocului, la poalele dealului pe care băiețandrul stelar aproape și-a pierdut cunoștința sub roatele camionului pe care le-a văzut prea aproape, prea repede, de pe sania de împrumut a fratelui din gașcă.

Începutul oricărei povești cu pauze apasă butoane diferite pentru fiecare, astfel că rătăcitul înțelege din ițele destinului că e rost de băută, cât să se facă două-trei, ora lui de ajuns acasă. Numărând minutele rămase până la pierderea sinelui, împăturește etichetele sticlelor de vodcă fabricată sub bar și le unește cu mult tact de guma întârită, lipită sub băncile mânjite. O sticlă, două, trei săniuțe la fel de intense ca cea din ziua în care s-au cunoscut. Nazistul îl bate pe spate, bem?¸ be-hem!, zice stelarul și își taie vârful limbii pe a patra etichetă.

Pentru o viață sănătoasă, consumați cel puțin 2l de apă pe zi, îndrugă vocea din televizor. Pentru o viață să-nă-toa-să, noroc, doi litri bem, iar vocile devin difuze, în timp ce stelarul numără pașii din vortexul lui, numără tatuajele de pe spatele nazistului, luminițele din capul lui, multele șireturi, dungile de pe podea, minutele până să ajungă acasă, încă două etichete, reflexele faringiene, crăpăturile telefonului, uite o etichetă – să n-o uite -, ia portofelul, dă-mi sticla, dă-mi un sărut, stai, nene, nu da, numără vânătăile, câte minute au trecut de când are capul în latrină?, e bine, e foarte bine, e devreme, mai are o etichetă, e bine, cam rece, cam ud, se îneacă, stai, nene, nu da, nu acolo, stai! Bă! Auzi, bă? Ce dracu’ facem?…

Uite-l pe Morcoveață, nemesisul din copilărie, la fel de pistruiat ca atunci! Ehei, copile stelar, ia vino, spune și-l trage de mânecă spre casa de la poalele dealului. Mai la ceva distanță era să intre sub roatele camionului, dar ce bine că a numărat secundele! Ăl de sus te iubește, bă, zice și-și aprinde setos un cui, cu același rânjet ca atunci când doar el și el știau că a făcut în pat. Sare ca ars, dar mirosul pestilențial nu vine de la hainele îmbuibate cu apă sau șuzii băltind la capul său; nu vine nici de la găleata plină cu resturile mesei de azi-ieri dimineață sau de la sângele închegat pe vârful buzelor sale sau de pe dinți.

Simte un iz de țigări proaste, amestecat cu păr de câine ud și sfârâitul ouălor prăjite, dar privirea-i încă nu e clară. Cum l-au învățat la Arte, întredeschide genele încă ude și conturează cu greu silueta unei vrăjitoare gârbovite, cu scrumul de un deget deasupra unei tigăi, slabă și deșirată, cu carnea-i atârnând la subsuoară și sub genunchi, într-un capot pătat de rachiu amestecat cu ulei, cu părul aspru îndesat bine-bine sub o cască verde pe care sunt marcate literele SS. Are bine peste vârsta mătușii lui, cea care i-a pus sticla de horincă în mână la 4 ani și i-a zis ce-i aia dușcă, cum se face țuica de pufoaică și alte povești cu dureri care-ți fac capul să explodeze în forma unor lucruri rușinoase.

Minute bune anchilozate într-o fascinație soră cu amnezia, băiețandrul stelar pipăie urmele unei seri pe care nu și-o mai aduce aminte și dă să se proptească într-un cot. Vrăjitoarea barem nu este deranjată de scârțâitul recamierului din hol, așa că apucă un colț și-și face avânt până când spatele lui cedează, se îndreaptă și așteaptă următoarele comenzi. Durerile se acutizează pe măsură ce șiroaie de întrebări țintesc găurile negre din seara precedentă, atât cât să-i ia gândul de la noutatea casei, a hainelor lui pline de vomă și a sângelui care pare să fie al lui. Măcar telefonul îl mai are, iar printre crăpături poate să vadă ceasul.

Caută adidașii și încearcă băltoacele cu degetul, le miroase scârbit și se hotărăște să plece în șosete. Da’ cum să iasă dintr-o casă în care nu chiar el a intrat? Își drege mut vocea, caută răspunsuri, ce să spună, ce să facă, cine e și unde, oare s-a întors în trecut? Morcoveață, tu ești? – și capătă curaj să se înalțe, să calce mizeria cu șosetele, să își ia inima în dinții sângerii și să întrebe Unde mama dracu’ m-ați adus?

Oho, steluță, te treziși!, aude o voce și-și vede fratele ieșind din duș, cu un prosop în jurul semnului soarelui și al prințului Albert, demn, dement și puternic. Căutătura lui are să-i amintească mereu de ziua când a împușcat bietul rotweiller, la poalele dealului unde tot el l-a salvat de sub roțile camionului când, inconștient și recunoscător, au dat palma să se bage amândoi sub masă într-o bună zi în care, plecând de la școală, avea să intre cu căștile supradimensionate La Bărbosu’, locul de baștină al neo-naziștilor din comună, unde botezul se face pe bază de etichete și se pecetluiește cu un sărut, o baie în râul înghețat și o pereche de ouă prăjite drese la o săniuță.

 

Omul care creștea maimuțe

see-no-evil-speak-no-evil-hear-no-evil_j8xeuxrxz6gm

De câteva zile, lumea din târg umbla vorba că dresorul de maimuțe avea să le arate o nouă trăznaie. Se spune că, ori de câte ori apăsa trăgaciul, din luneta lui fantastică ieșeau găști întregi de maimuțici năzdrăvane, puse la dispoziția oricui avea de gând să le cumpere.

Până să ajungă la acest obicei, micul dresor își trăia viața cât se poate de firesc. La micul dejun pândea roiurile enervante de ciori de la fereastra-i largă, nerăbdător să le înhațe pentru experimentele lui vizuale. Le așeza penele și ciocurile în albume puse la păstrare și le descoperea împreună cu cei care-i călcau pragul casei, indiferent de ocaziile vizitei. Ajunsese atât de preocupat de atelierul lui de depanare, încât foarte curând penele ciorilor nu mai constituiau material de artă.

Aproape plictisit și hotărât să-și găsească o muză, dresorul cutreiera străzi și povești în lung și-n lat, la braț cu luneta și visele lui, nefiind însă conștient că în urma lui milioane de păsări, animale, copii mici și copii mari îi copiau calea și așteptau să vadă următoarea minune.

Veștile despre el s-au dus până peste granițe, ciorile fiind primele care dădeau din casă și căutau orice ocazie să se laude cu penetul lor translucid sau sepia. Nu de puține ori dresorul a descoperit că borcane întregi de pene conservate erau vândute colecționarilor, dar toate acestea îi păreau de o notă inferioară căutărilor lui. Poseda un caracter de neclintit, și nici apropiații nu puteau desluși dacă acest negoț îi tăia din avântul creativ sau îi mișca bătăile inimii.

Dar dresorul continua să apese trăgaciul. Ciocănind fiecare ușă care i se deschidea mai devreme sau mai târziu, avea curând să recunoască o muză în toate casele și limbile pe care îi era dat să le întâlnească. Nu mult i-a fost până să descopere într-o zi, în pragul propriei case, o cutie pompos ambalată și închisă cu o împletitură de pene colorate.

Vecinii și armatele de ciori stăteau la pândă după uși, pe cuiere, după vizoare și pe tavan, doar-doar or vedea reacția dresorului misterios. Un țafandache dintre ei, smotocit și cu penele trase la indigo, a încercat chiar să intre în vorbă cu maestrul dresor, scotocind printre aluzii și fărâme de răspuns o urmă din luneta lui magică și secretul care l-a pus cap de afiș la avizierul mapamondului.

Din acea zi, însă, dresorul nu mai fu văzut decât la foarte mare depărtare de crocănitul invidios al celor cărora le dăduse viață. Uneori mai primea borcane cu laude și pene colorate, dar noua lui pasiune îl ținea departe de astfel de cazualități, motivul fiind ascuns sub misterul cutiei buclucașe.

Unii mai acătării cred că cineva i-ar fi adus o maimuță arctică, posesoare de puteri miraculoase, care i-ar fi tăiat din aspirațiile nedemne; alții mai idealiști spun că atunci a descoperit dragostea adevărată, iar perioada maimuțelor năzdrăvane a apus odată cu desăvârșirea lui creativă. Oricum ar fi fost, la ușa atelierului lui se spune că borcanele de atenții s-ar fi adunat unele peste altele din ce în ce mai insistent, până când, la împlinirea celor douăzeci și opt de ani ai maestrului, rânduri de maimuțe cu pene, ciutani ai fostelor lui invenții, așteptau la rând binecuvântarea dresorului absolut.

Vâzănd una ca asta, dresorul se hotărî să iasă o dată pentru totdeauna la fereastra miraculoasă și să le vorbească tuturor discipolilor săi. S-a pregătit în neștire, trebăluind până când maimuța arctică s-ar fi suit pe lustră și s-ar fi legănat încăpățânat până la al treilea semn că soarele apune.

Când s-a hotărât că luneta este gata, și-a târâit masa de lucru pe balcon, chinuind covoarele și pereții, fâcându-și cu greu loc printre pene confiate și păr de maimuțe curioase. Împingea ca un Sisif mastodontul ochios și striga publicului întruna Răbdare, răbdare!, până când așeză luneta în poziția perfectă, la gradele corecte față de soare și la cea mai potrivită înclinare față de cei care așteptau cu sufletul la gură semnul maestrului.

Fiind atât de înalt, dresorul se văzu nevoit să improvizeze un scripete pentru a se cățăra pe acoperișul mașinăriei și a privi în jos. Mare i-a fost mirarea când a văzut pâlcuri-pâlcuri de floră și faună care înfloreau sub privirea lui cu atât de mare repeciziune, încât crezu că toate maimuțele aveau să-i invadeze casa și să-i distrugă ultima invenție. Frământându-și mâinile, deja căuta după borcane sau ceva cu care poate alunga mulțimea necunoscută, dar, ca la un semn, toate făpturile începură să cânte la toate instrumentele pământului cel mai lung și mai inspirat cântec de aniversare pe care dresorul l-a auzit vreodată.

Se spune că, rând pe rând, toate insectele și peisajele din albumele lui magice s-ar fi trezit la viață și, cu multe îmbrățișări, și-ar fi luat la revedere de la maestrul lor. Trei zile și trei nopți, dresorul fu felicitat, încurajat și pupat din toate părțile, că atât durează o minune!, zicea maimuța arctică.

La finalul petrecerii, borcanele erau golite, albumele la fel, iar dresorul încă mătura cu năduf în urma uraganului. Când să-și șteargă sudoarea și să se felicite pentru ce treabă bună a făcut, o maimuță rătăcită și amețită încă sub elixirul petrecerii se împiedică și se rostologi cu un bilețel într-un borcan, semnat de toate creaturile prezente la petrecere. Mesaje scrise în coduri de programare, ghicitori și frânturi de propoziții – toate erau notate cu pene colorate pe o hârtie pe care dresorul avea să o atârne de lustră pentru mulți ani de atunci înainte.

Ori de câte ori avea să rămână în pană de inspirație, borcanul cu idei l-ar fi încurajat să-și deschidă luneta-mastodont. La apăsarea trăgaciului, o parte din lumea lui s-ar fi încapsulat pe un pătrățel de film pe care o developa și analiza alături de maimuța lui arctică, cea care avea să-i cânte la fiecare aniversare din borcane, îmbrăcată cu penele inspirației lui. Privindu-l cu mult senin, ea știa că a devenit un ucenic prin excelență inspirat de cel mai răbdător, iubit și tânăr dresor de maimuțe din întreaga lume, iar asta o ajuta în continuare să-i strângă borcane și să le așeze în fiecare zi pe potriva dresorului și a invențiilor lui trăznite.

 

Domnul Stan

scrisoareaIEra un dascăl pe care oricine și l-ar fi dorit aproape, cu o inimă mare cât soarele și un umor de-o finețe imponderabilă. La acea vreme, limitele vârstei nu mi-au permis să îi mulțumesc înzecit pentru ce a născut în mine. Gavriluță, îmi zicea, scrie, scrie și iar scrie! și mi-a înmânat primul meu stilou primit în dar și o agendă pe care să scriu prima mea carte, dar ce știam eu? Preocupările și rușinea copilului din acea vreme m-au împiedicat să îndrăznesc mai des să ies din sfera fascinației pentru nimicnicii.

Profesorul meu de Română era un om genial în modestia lui, consecvent și răbdător. Mi-a fost la fel de apropiat spiritual ca un adevărat bunic. Îmi citea nesiguranța în ochi și mereu găsea o glumă ușor cinică – ușor familială care să mă motiveze să nu arunc fărâma de talent în colțul prejudecăților din liceu.

Domnul Stan este cel care aplauda fiecare efort creativ și a cărui verticalitate punea la pământ oricare rebeliune nefondată. De la dumnealui am învățat că frumusețea cuvintelor poate fi înșelătoare, că cele mai ușoare emoții pot atârna la fel de mult ca un ștreang al inspirației și că, oriunde m-ar purta viața, ea este la musique avant toute chose.

Era un luptător. Armele sale erau gălbejite de vreme, iar rândurile aruncate ca săgeți se puteau citi doar cu lupa sau cu eternele două perechi de ochelari pe care le așeza pe nasul lui de ștrumf bătrân. Toate ridurile lui formau un chip pe care îl îndrăgeai cu ușurință, iar fiecare generație care a crescut sub iscăliturile lui lăsau urme adânci în sufletul său încăpător.

A fost profesorul mamei mele și al multor mame ale căror copii cu minți nemodelate și-au găsit un adăpost în cuvintele lui înțelepte. Tradițional și drept ca un soldat literar, Domnul Stan plutea pe coridoarele lungi și învechite pe laurii olimpicilor săi și a iubitorilor de carte.

În ultimii ani îi tremurau mâinile, părul cărunt și vocea, dar avea o putere care mișca obrazul oricărui copilandru care credea că literatura se ia cu pâine și comentarii stas. Acum este într-un loc mai bun. Stă la taifas cu aceia pe care îi discutam în orele lungi de amiază, când aerul ne sufoca sub greutatea chemărilor la rugăciune din moscheea de peste drum.

Am fost atinsă de un noroc colosal atunci când în drumul meu m-a întâmpinat Domnul Stan. Orele dumnealui au lăsat urme de liniște caducă în ceea ce credeam eu despre poezie și frumos și nicicând nu voi șterge amintirea privirii lui critice și pline de respect pe care mi-o arunca atunci când nu eram atentă la ore, la viață, la puterea care zăcea în mine.

Datorită dumnealui am învățat să cred în puterea voinței și, chiar și după zece ani, ziua de 15 ianuarie mă duce în stânga catedrei, în fața unui Om pentru care de-a pururi îmi voi pleca fruntea și orgoliul, ori de câte ori recit dragostea mea pentru literatură sub Geneza lui Eminescu din Scrisoarea I,  una dintre preferatele Domnului Stan.

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…
Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în făşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

 

*Sursă foto

De ce plâng felinarele

tumblr_mdvyqyWvEH1qixy6zo1_1280Locuiesc într-un cartier în care doar la apus timpul are răbdare. Am 20 de ani, lucrez în tura de noapte la casieria unui service auto, posed o acnee întârziată, şi singura perspectivă de viaţă pe care o am este să slăbesc până de Revelion, când îmi doresc să mă încapă rochia roşie de la mama, să mă pozez alături de colegii de serviciu şi apoi s-o conving că am, totuşi, o viaţă.

Mă trezesc la orele 19:00, odată cu Mişkin care mă aşteaptă răbdător în pragul uşii dormitorului. Caut în grabă câteva haine, iar el îmi raportează dacă totul este în ordine, câţi vecini şi-au reluat tabieturile şi câte pisici miorlăie leneşe la parterul blocului. Deschid frigiderul, îmi amintesc că vine mama în vizită şi că trebuie să schimb iar magneţii, şi, în timp ce cotrobăi printre resturile de pizza, ascult muzica hârâită de vechiul meu radio. Până să mă dezmeticesc, Mişkin deja şi-a pregătit lesa şi, mai politicos decât oricare alt flăcău din acest oraş, mă invită să pornim împreună în obişnuita promenadă serală.

Iat-o pe Domnişoara Angela, sexagenara de la trei, alături de pechinezul ei oribil. Mă va saluta, va vorbi despre codul galben, despre pensie şi despre bărbaţi. Mişkin o va mârâi, pechinezul iar se va speria, şi eu voi inventa un motiv decent ca să mă debarasez de această duduie. Şi uite-l şi pe Nicu, băiatul familiei care locuieşte într-o rulotă la colţul străzii, un băieţel amabil şi ştrengar în limitele vârstei lui. Ca în fiecare dimineaţă, Domnişoara Angela îl priveşte condescendent şi-şi aşază cu o importanţă exagerată manşonul de blană falsă, în timp ce i se plânge că frunzele din faţa scării n-au fost măturate adecvat.

Mişkin pare să nu aibă chef de această prestaţie, posibil că şi el e plictisit. Mă îndeamnă să dăm o tură de parc şi pare destul de grăbit. Aşa că mă las purtată, ca un somnambul, spre garduri înalte, maşini care încep să schelălăie ori de câte ori suntem în proximitate, guri neastupate de canal, boscheţi pestilenţiali şi, desigur, roşcovul lui favorit din capătul străzii. Pesemne că încă nu m-am dezmeticit după vinul de azi-dimineață, întrucât roşcovul a fost tăiat de la rădăcină! Şi nu doar prietenul lui Mişkin pare să fi avut zilele numărate, ci şi restul copacilor din jurul lui.

Privim tăcuţi derizoriul ce ni se arată. De parcă i s-ar fi defectat busolele, Mişkin începe să-și marcheze agitat teritoriul printre ultimele rămăşite lemnoase. La doar câţiva paşi observ un nene dormind precipitat, îmbrăcat într-o uniformă albastră. Nu îndrăznesc să-l trezesc din cearta lui inconştientă, pentru că îmi atrage atenţia o pancartă cu însemnele primăriei care ne anunţă că jumătate de parc va fi demolată pentru extinderea hotelului Maritimo. Ne informează, de asemenea, că lucrările vor dura circa doi ani şi să le acceptăm scuzele pentru inconvenientele create. Atât. Cu doar câteva cuvinte pompoase, spaţiate greşit şi alăturate deciziei judecătoreşti, parcul şi copacii vor fi decimaţi din considerente ce aduc beneficii cartierului nostru.

Îmi calculez posibiltăţile, însă nu am nici nervii, nici timpul să îmi pun prea multe întrebări; în perioada mea de activism ecologic şi paznicul, şi semnul primăriei ar fi fost luate pe sus la bani mărunţi, în câteva ore ar fi ajuns toată presa la faţa locului, iar manifestul de protest va fi fost deja trimis fostului meu logodnic, capul ONG-ului nostru. Cum zilele alea sunt demult îngropate, îl feresc pe Mișkin de masacrul verde și zorim spre o nouă zi teleghidată.

Plimbările cu autobuzul sunt dintre cele mai plăcute. Din scaunul de la geam, îmi rod unghiile și privesc tăcută oraşul claxon. Zapez printre reclame luminoase, maşini de gunoi, oameni care-şi verifică pantofii, semafoare verzi, semafoare stinse, vitrine inestetice, mame grăbite şi şuvoaie de culori reci. Mă îndrept spre ultima uşă ca să pot sări peste mlaştina de la capătul liniei, la Convenabil. De această dată, însă, băltoacele m-au învins. Ca şi cum asta s-ar putea întâmpla într-o zi obișnuită, pantalonii mei cedează şi nasturele de susținere sare într-un nou ecosistem.Ia-l de unde nu-i, pentru că, desigur, nasturele şi-a găsit o gazdă mai bună printre mormoloci.

Nu se poate să mă duc la serviciu în halul ăsta. Iau toate florăresele la rând: „Nu vă supăraţi, aveţi un ac de siguranţă?”. Ele nu se supără, dar nici nu au. Variez întrebarea pe mai multe tonuri şi teme: „Fiţi drăguţă, un ac de siguranţă aveţi?”, „Dacă se poate, un ac de siguranţă mic. Aveţi?”, „Vi-l plătesc, doamnă, vă rog. Un ac de siguranţă!”, „Daţi-mi voie, un ac mic, ştiţi, de siguranţă?”, „Nu aveţi din greşeală un ac de siguranţă?”. Nici una, nimic! Între timp eu merg cu indispensabilii la vedere şi din maioul meu mic şi drăguţ ajung să mă înfăşor într-un metru de material chinuit, în timp ce toată lumea mijeşte ochii înspre mine.

Într-un final găsesc o tarabă cu tot soiul de nimicuri pe care o veghează un domn tânăr, drept, solid, chel şi cu barbă. Are cu un tricou unsuros dintr-o campanie electorală și înjură printre dinți că nu-i iese jocul de Sudoku. Repet întrebările, dar domnul mă privește deranjat și pornește a-mi explica procesul de aducerii al mărfii la tarabă, orele exacte în care pot discuta cu distribuitorii, care sunt cele mai vândute obiecte şi când îi pot găsi şefii. După un discurs pe care şi eu, şi pantalonii mei l-am resimţit, îmi spune „N-am!”.

–  Puteţi să verificaţi, totuşi?
–  Doamnă, noi nu vindem acuri de siguranţă.
–  Nici ace?
– Doamnă, la noi băieţii vine în fiecare dimineaţă cu jucării, insigne, ţigări, brichete, reviste şi îngheţături, zice el şi-mi arată din ochi combina frigorifică din dreapta lui. Amu, dacă vreţi, io vorbesc la băieţi să vă aducă mâine dimineaţă. Pă la ce oră fie şi câte cutii? Dăm o comandă la băieţi, zice și-mi face cu ochiul.

Încerc să-i explic că cererea mea nu necesită o comandă atât de mare; la insistențele mele, se mulţumeşte să-mi ofere o insignă mică FC BARCELONA în schimbul mărunţilor din buzunare. Dau să îmi prind prohabul, dar insigna cedează, fiind prea mică. Deja s-a făcut opt, Geta iar o să mi-l cufurească pe bietul Mişkin – scuza mea pentru fiecare zi întârziată -, aşa că pornesc spre primul magazin non-stop pe care îl zăresc.

Îmi verific maioul și intru grăbită să termin cu toată târâșenia. Deschid ușa cu semnul OPEN și privesc în jurul meu. Rafturile erau aproape goale; pe ici, pe colo câteva produse de același fel, înșirate la distanțe simetrice unul față de altul. Unele rafturi sunt folosite pe post de spațiu de depozitare pentru cutii de croissante, altele sunt pur și simplu lăsate ca din fabrică, lasând loc celor două degete de praf. În frigiderele care odată erau doldora de sucuri care mai de care, acum domnesc sticle de apă plată, câte două pe fiecare nivel. La casă, o doamnă trecută de vârsta a doua, cu părul albastru de gențiană completează integrame.

– Bună seara?, întreabă oarecum mirată.
– N-aţi închis, nu?
– Nu, nu. La noi e deschis mereu.
– Credeam că aşteptaţi marfă şi de asta…
– A, nu, nu! Aşa e de vreo lună. Şefu’ zice să nu ne facem griji, că or să vină clienţi. Au deschis ăştia marii magazin fix lângă, şi nu mai trec pe la noi.
– Poate este doar o perioadă mai grea, încerc s-o consolez.
– Să sperăm. Aşa zice şefu’, aşa zicem şi noi. N-au mai venit la un moment dat cu lapte şi mezeluri, aşa că clienţii s-au dus dincolo. Iar acum, când avem marfă, lumea nu mai cumpără şi tot aşa. Noi sperăm, ce să mai zicem? Nu mai zicem nimic!… Cu ce pot să vă ajut?

Mă uit la această doamnă de o frumuseţe ştirbită şi mă întreb câţi ani are şi câte oare avem în comun. Îşi frământă mâinile neajutorată şi îmi aminteşte de mama, cu ticurile ei nervoase de a se atinge ori de câte ori vorbeşte cu cineva necunoscut. Are degetele muncite și manichiura neglijent făcută, poartă o maletă vișinie pe care și-a asortat-o cu părul și unghiile. Miroase a parizer și țuică fiartă aici, dar îi povestesc ce-am pățit și o rog să mă ajute cu un ac şi nişte aţă, dacă nu au cumva de vânzare.

Nu au, dar îmi spune că poartă mereu în poșeta ei “trusa cu jucării”. Începe să caute și scoate, pe rând, portofelul, ochelarii de aproape, ochelarii de distanţă, se plânge că o lasă vederea, apoi o revistă de integrame răsfoită, un ruj roşu carmin, pliante de la supermarket cu ofertele lunii încercuite, un săculeţ cu mărunţi, serveţele folosite, un penar mâzgălit, o trusă de unghii şi o cutie de ceasuri. În cutie se află două papiote şi câteva ace drepte, aşezate în funcţie de mărime şi grosime într-un buzunar de plastic. Mi le întinde cu un zâmbet matern şi îmi face semn să mă duc în cămăruța ei din spate, unde-mi pot coase pantalonii în liniște.

Cămăruța ei este, de fapt, o debara improvizată, cu o măsuță de cafea, o scrumieră plină de țigări stinse de la jumătate și câteva reviste tabloid. Dacă nu mă supăr, ia și ea o pauză, și se așază lângă mine. Nu mă simt comod să mă dezbrac în fața acestei femei străine, foarte amabilă de altfel, dar străină. Îmi spune ca nu cumva să-mi fie rușine, că fata ei e de vârsta mea și n-are ea mofturi din astea.

Mă hototărăsc, totuși, să încerc să-i cos așa, îmbrăcată. Mă întreabă dacă-s măritată, că de nu, rămân fată mare. Dar există leac și pentru asta, așa că iau capătul de ață în dinți ca s-o mulțumesc pe doamna și încep operațiunea. Doamna vorbește foarte mult, posibil că se plictisește toată ziua singură aici. Cine nu s-ar plictisi? Aflu că fata ei s-a măritat cu un bijutier țigan și că trăiesc împreună la Nisa, că încă n-au copii, dar speră ca la anul să se așeze la casa lor. Ea și bărbatul locuiesc aici, mai sus de Convenabil. Îi ajută cum pot, dar banii-s puțini, iar el, șofer pe TIR, este mereu plecat. Glumește pe seama ghinionului ei, deși n-ar avea nevoie neapărat de bani. Doar își omoară timpul cu tot felul de servicii care, mai devreme sau mai târziu, dau faliment.

Între timp, mă sună Geta. Cu aţa între dinţi, prefer să nu spun adevărul și încerc să-i explic că m-am simţit rău, că m-am culcat târziu. Cu fiecare scuză îmi este din ce în ce mai clar că pantalonii mei sunt o cauză pierdută și că mai bine mă învoiesc, pe motiv de migrene și alte implicaţii lunare. Apoi, eu și cu doamna ne conducem reciproc către ușă şi ne luăm la revedere, nu fără promisiunea că mă mai întorc.

Văd un taxi. Parcă deja mă aștepta în fața magazinului, cu toate că pe-aici nu prea vin decât marfare. Întreb „Liber?” și mă așez pe bancheta din spate, pe diagonală cu șoferul, așa cum m-a învățat tata. Îi spun domnului adresa și oftez lung, dezamăgită de seara asta și de singura mea pereche de pantaloni de serviciu.

În mașină e mai bine ca în autobuz, am loc să-mi sprijin cotul și să privesc pe geam. Miroase a mușețel și a carte veche, iar pe jos sunt celofane cu buline care scârțâie de fiecare dată când îmi așez pantalonii. Îmi dau seama că nici nu am întrebat-o pe doamna de la magazin cum o cheamă, dar mă las cufundată în gânduri şi aştept să ajung cât mai curând acasă, la Mișkin. Domnul nu a forţat conversaţia, așa cum se mai întâmplă, ci dimpotrivă, a dat muzica o notă mai tare şi a pornit uşurel către destinaţie. Abia după al doilea semafor am realizat că domnul asculta o melodie de-ale lui Cristian Vasile, una dintre preferatele lui tata şi ale mele.

Repertoriul continuă și cu alte melodii care mă duc cu gândul la el. Domnul conduce atent, ocolește fiecare groapă și nu pune frâne bruște. Îmi place această cursă, mă simt răsfățată ca un copil și parcă n-aș vrea să se mai termine. I-aș spune să dăm ocolul cartierului, dar am banii numărați și nu sunt sigură dacă am ajuns sau nu șomeră.

Când ajungem la destinație, bâlbâi un „Aici, vă rog” și caut agitată banii, dar el aşteaptă fără pretenţii: „Nu vă grăbiţi, domniţă, aveţi tot timpul.”. Îi plătesc, într-un final, și îi mulţumesc pentru muzică şi cursa nespus de plăcută. Oprește muzica, se întoarce spre mine şi-mi uită o clipă mâna în mâna lui. Fața lui desenează un zâmbet abandonat și șoptește un “Plăcerea mea, domniță!”. M-a luat pe nepregătite: îmi sărută mâna și se înclinâ cu respect: „Mai am, dacă vă place.”.

Are ochii blânzi şi pronunţaţi de o pereche stufoasă de sprâncene trecute prin viaţă. Un nas acvilin e susţinut de o mustaţă jucăuşă şi un zâmbet candid de bunic, iar părul ciufulit şi alb, cu o cărare pe mijloc, trădează un început de calviţie. Primul gând ar fi să cobor, dar accept invitaţia acestui domn deosebit de respectuos şi rămân să-i ascult povestea. Deja este târziu, luminiţele se aprind pe la geamuri şi eu mă simt ca la zece ani, când şedeam cu toţii în jurul focului şi tata ne învăţa, pe rând, să cântăm la chitară.

Aflu că îl cheamă Mircea și că are 64 de ani. În tinerețile lui, era mare cavaler și un trubadur cunoscut prin mahalale. Cânta la chitară şi avea tot viitorul scris pe o partitură. Recunoaşte că fustele umblau după el, însă ochii lui se scurgeau numai după cea care avea să-i fie nevastă. Cu “Zaraza lui” a trăit 36 de ani fericiți de căsnicie, fără să aibă, totuși, un copil – doamna sau Dumnezeu nu au putut, nici el nu pricepe. Mai zice că de doi ani, de când este taximetrist, s-a decis să își umple timpul pe care-l mai are cu vechea lui chemare, muzica.

De ce să nu aducem puțină magie în lume, spune, când atâtea minuni se întâmplă în jurul nostru? În fiecare zi oameni și oameni îl conving că acum este pe drumul cel bun, așa că s-a decis să facă din taximetrul lui o caleașcă alegorică. Are și un carnețel în care toată lumea poate să scrie un gând. Nu doresc să-l văd și eu? Desigur că vreau, și, la lumina becului galben, încep să citesc mesaje pestrițe de la cei pe care i-a întâlnit în cale. Elevi, studenţi, părinţi, avocaţi, politicieni, oameni de cultură, preoţi, agnostici, toţi îi mulţumesc pentru o asemenea promenadă.

Pagină după pagină, rânduri de trăiri şi un univers comun se construiesc în jurul unor cuvinte tremurate: „mulţumesc”, „respect”, „viaţă”, „culoare”, „lumină în monoton”, „căldură”, „sentimente”, uneori chiar şi „lacrimi”. Doar n-o să plâng de-a binelea acum, așa că îmi scriu și eu rezoluția și mă despart stângaci de domnul Mircea. Se dovedește a fi un bonom; se asigură că intru în siguranță în casa scării și demarează ușor către altă destinație.

Urc treptele una câte una, cu fiecare picior pe treaptă. Număr șaisprezece pe fiecare nivel, așa cum făceam împreună. Ajung în fața ușii, descui cele patru yale și în prag mă întâmpină Mișkin. Cu coada lui mirată mă urmărește prin toată casa. Acum mă vede în bucătărie, cum iau toți magneții de pe frigider și-i pun într-o cutie din dulap, acum mă urmează până în dormitor, unde scot pozele înrămate din noptieră. Îmi trage hainele de pe fotoliu și încearcă să-și facă un culcuș. Mă privește întrebător când îmi scot telefonul din geantă și se apropie de mine când formez numărul. Sună o dată, de două ori, de trei ori. Mă pregătesc să închid, dar Mișkin începe să latre. Duc telefonul la ureche. După cinci ani plini, îi aud vocea tatei.

 

*Sursă foto