Trilul de ora 6

violinTrecuseră aproape zece minute de când așteptam ca norii să descopere soarele. Ochelarii prea grei nu mă ajutau nici de data asta să parcurg partitura pe care, cu năduf, o masacram în scârțâituri orbite de un efort tehnic și sacadat. Parcă mă antrenam înaintea unui examen al vieții în care inspectorul urma să intre mintenaș pe ușa albă și să clatine dezaprobator din cap: “Andreea, nu așa!”.

Era prima oră de vioară cu Doamna L. Venisem încărcată cu un bagaj emoțional mult prea mare și tot ce îmi doream era să nu trec și în acești ultimi doi ani prin replici tăioase, profesori dezamăgiți de antiteza urechii mele absolute și analfabetismul meu într-ale viorii, note false pe carnet sau pe coarde, laude de complezență și nesiguranța perpetuă de a nu fi la nivelul la care aș putea fi.

Îmi aduc și acum aminte cum alungam în pizzicato fiecare scenariu dramatic: ce voi spune, cum mă voi prezenta, ce scuză am de nu am reușit nici până la această vârstă să-mi însușesc pasiunea?

Istoria mea e simplă: vioara mi-a apărut în viață pe cale maternă. Mama și sora mea au încercat apele muzicale încă dinainte de a mă fi născut, iar eu am preluat moștenirea și am cinstit-o pe degete –așa cum am putut-până la un punct, ca mai apoi s-o port cu mine mereu, ca o mică grădină secretă care mă salvează ori de câte ori am nevoie.

Cheia grădinii am găsit-o în acea zi, în vocea Doamnei L. A pășit elegant în încăperea deja luminată, și cu un zâmbet desenat m-a întrebat ce studiez. Evident, era una dintre acelea enervante pe care nu le înțelesesem niciodată. După o vară tipică unei preadolescente de clasa a 6-a, când treceam de la păpuși la muzică și imagini ușor accesorizabile, era cumva natural să îmi fi “amorțit mâna”.

Cum era de așteptat, răspunsul meu nu a impresionat-o. Prima greșeală, mi-am zis. Dar nu aveam de unde să știu că acea zi avea să scrie istorie în micul meu album de amintiri memorabile, pentru că Doamna L. a fost cea care întâia dată m-a întrebat dacă îmi place acel studiu. Și dacă nu, ce fel de muzică mă caracterizează.

Norocul meu a fost că, în virtutea penibilului, am reușit să apuc un colț al pianinei și să-mi ascund mâinile tremurânde. Cea mai bună profesoară de vioară din tot județul îmi adresa mie această întrebare. Pentru această demnă prezență conta preferința mea în materie de muzică la patru coarde. Pentru întâia dată cântul la vioară nu mai devenea o obligație, ci o opțiune atât de frumos încadrată în propria-mi plăcere; acea înșiruire de sunete pe care o comparam cu un demers sisific putea, în sfârșit, deveni o formă hedonistă a căutării mele de sine.

Așa a început aventura mea într-ale muzicii clasice, o dragoste nețărmuită pe care n-o pot descrie în nicio limbă, despre care vorbesc cu înflăcărare în cele mai nepotrivite momente, acel asterix pe care îl las la vedere doar oamenilor dragi. A fost un tren pe care l-am prins mult prea târziu, dar care n-a întârziat să apară, datorită Doamnei L.

M-am urcat într-un vagon al entuziasmului și am păcălit vatmanul să treacă și prin liceu, și prin facultate la cârma unei formații, peste ani în căștile biroului și, uneori, la umbra apusului, încercând să descifrez o partitură sau să reproduc ceva ce-am auzit cu o zi înainte.

Uneori mă mai surprind auzind notele cântându-se pe nume și mă imaginez în aceeași cameră luminată de și cu Doamna L., această mamă spirituală care a descoperit o pornire și a modelat-o în cea mai frumoasă pasiune pe care o port cu mândrie ca o amprentă în suflet.

 

Sursă foto: http://ow.ly/oa2sm

 

Oameni care nu știu să primească

tumblr_lxt3osdXOi1qf3lleo1_500Se întâmplă că înțelegerea proastă a capitalismului ne face pe mulți să dezvoltăm o posesivitate bolnavă asupra unor lucruri. Un pix, o rochie, o mașină sau o oră din viața noastră au ajuns mai importante decât relațiile pe care le-am construit cu ceilalți.
Cine sunt oamenii care nu știu să primească? Cu frați sau singuri la părinți, sunt cei care se miră când primesc ceva de pomană sau simt o vagă intenție de a fi ajutați. Îndatorirea constantă și scuzele de tipul “Oh, dar nu trebuia!”  condimentează sau chiar strică un gest de bunăvoință pe care cineva a vrut să ți-l ofere.

Iar treaba asta, dusă la extrem, naște reverberații pe toate planurile. Vecinii se vor uita cu uimire dacă le dăruiești o prăjitură din senin, angajatul mulțumește unor zei inventați pentru zile libere sau măriri de salariu, complimentele sunt interpretate greșit, părinții se simt prost când le faci cadouri și te ceartă că ai cheltuit prea mulți bani, frații își mulțumesc în mod oficial pentru fiecare favor absolut natural, pietonii aproape că aleargă pe zebră dacă le acorzi prioritate, vânzătorii uită cum e să ai o conversație relaxată, bicicliștii îți mulțumesc că le faci loc pe trotuar și exemplele pot continua.

Să-mi fie cu iertare, dar constat un regres în civilizarea noastră, în special la nivel de individ. Suntem speriați de benevolența celor de lângă noi, sceptici când cineva ne zâmbește fără motiv și nu credem în puterea oamenilor de a se ajuta reciproc, gratuit, cu drag.
Faptul că ceri ajutorul cuiva a devenit un semn de slăbiciune, mai ales în grupurile secundare. Sau, cel puțin, lucrul ăsta nu se dezice pentru unii români. În idealismul meu pierdut, visez la o lume în care oamenii ar putea să se gândească mai puțin la ei și mai mult la ce rost au în viața asta.

Visez la o lume în care normalitatea își reia locul, suntem conștienți de problemele noastre și învățăm să primim, să ascultăm și să dăruim fără interes. Fără să cautăm complimente, lauri sau câștiguri imediate. Visez la o lume în care avem un dram de omenie să ne punem în papucii celor de lângă noi, în care suntem sinceri și nu mai târâim cărămizi defensive pentru fiecare experiență nouă.

Evident, înainte de a ști să primești, trebuie să-ți îngădui o părere mai bună despre tine. Să-ți știi drepturile și obligațiile de om social. Să-ți faci ordine în casă și în gânduri. Să vezi de care bagaj emoțional te poți descotorosi și să creionezi un plan de dezvoltare personală. Să-ți găsești o pasiune sau s-o fructifici pe cea pe care o ai deja. Să încerci să fii fericit. Sau să îți dai seama ce e fericirea. Să fii recunoscător pentru ce ai. Și, nu în ultimul rând, să fii tu cel care face primul pas în a-ți dărui mici momente de răsfăț.

Odată ce ai pus totul cap la cap, te asigur că vei putea dărui altora. Și vei primi, la rândul tău, oameni noi în viața ta, experiențe de care nu te credeai în stare, o serie de succese neprogramate și un șir lung de zile împlinite în care nu e nevoie de justificări pentru fericirea ta. Acceptă-ți defectele, bucură-te de ceea ce ești, deschide-te precum o carte și vei fi surprins de ce vei găsi.

Anatomia certurilor

Pe la 12 ani am făcut cunoștință cu teoria isteriei feminine. O dereglare asociată, mai mult sau mai puțin nevinovat, cu imaginea femeii îmbufnate sau care ridică tonul, după caz.

De atunci cred că în mentalul colectiv s-a dezvoltat o ideologie stereotipică despre felul în care femeile gândesc, limbaje nescrise pentru acel “da” care înseamnă “nu” și viceversa. Dar nu despre asta vreau să îți vorbesc. Ci despre simplul fapt că, well, femeile chiar sunt supărăcioase. Inexplicabil și de-a dreptul frustrant, știu; dar femeile sunt supărăcioase. Partea deplasată este că, pe măsură ce-i devii mai drag, pauzele dintre tunete și fulgere se scurtează.

Să-ți explic. Nu de puține ori mi-a fost dat să văd/experimentez situații în care partea masculină din relație se sperie ușor când o femeie se crizează. Da, îmi permit să spun că “se crizează”. Și de aici am avut o epifanie, anume că –fii atent!- certurile sunt BUNE într-o relație.

A se citi că vorbesc de cazurile inocente în care cineva n-a dat un telefon când trebuia, a spus ceva care a lăsat loc de interpretări, își caută cuvintele etc. Pe scurt, e vorba de relațiile în care unul dintre ei nu ascultă, nu vede, nu aude decât ceea ce poate înțelege.

Înainte de toate, e necesar să ai în vedere următoarea înșiruire fatidică:

  1. Dacă o femeie se supără, NU înseamnă că vă despărțiți.

Notează-ți asta undeva, pune bilețelul în portofel, scrie-ți-l pe oglindă, pe talpa de la shuzii preferați sau pe desktop la muncă. N-o fi bătaia ruptă din Rai, dar certurile sunt dovada intimității prin care se construiește o relație. Și se menține.

2.  Dacă o femeie ridică tonul, înseamnă că are așteptări de la tine.

Să ai în minte, cu fiecare scenă incomodă, că te-a ales tocmai pentru că ești singurul care i le poate întrece. Nicio femeie nu își va pune mintea cu cineva cu care nu poate rezona. O femeie care te iubește, în schimb, se va metamorfoza în cel mai vocal critic în timp și spațiu ori de câte ori ceva nu este în grafic.

3.  Dacă -aparent- o femeie se supără fără motiv, te asigur că nici ea nu și-l poate recunoaște.

De aici trebuie să înțelegi cearta ca un demers pentru a-l afla împreună. Sunt lucruri pe care nu le putem spune. Din orgoliu sau simplul raționament că este absolut stupid, deși pe noi ne afectează.

Evident, aceste 3 puncte coincid în cele mai multe cazuri. Departe de a fi adevăruri universal valabile, eu vorbesc din perspectiva unui observator și subiect, în anumită proporție.

Așadar, ce faci atunci când o femeie “se crizează”? E foarte simplu: încerci să o calmezi. Fie că pleci nervos din cameră, aștepți să treacă sau te ambalezi chiar tu, ceva tot trebuie să faci. Cea mai mare greșeală este să rămâi impasibil.

Ideea că orice ai spune o va enerva și mai tare este fundamental greșită. De ce? Pentru că certurile sunt manifestul unor lucruri nespuse care, nerezolvate, duc la o criză și mai adâncă. Preferi 10 minute de bălăcăreli și conflicte sau seri condescendente de tipul “Hai să ne uităm la un film în timp ce ne ignorăm reciproc și totul se rezolvă de la sine.”?

Până să dai un răspuns, Dane Cook e aici și îmi dă, fără să vrea, dreptate:

 

 

Karma pe cai putere

Se face că am o prietenă tare dragă cu care am dezvoltat tacit un ritual săptămânal: în fiecare marți seară ne vedem la cafele, vinoase și alte atenții la ea acasă, în Reședința P. Este acea seară liniștită care distruge corola celei mai deprimante zile din săptămână cu precizia unui stiletto și o evaporă în cel mai fin parfum al tinereții.

Evident, cum tradiționalului trebuie să i se dea obiceiurile cuviincioase, orice încercare de a pleca mai devreme de termenul cafelei de dimineață ajunge să fie un adevărat periplu. Iar aici mă refer literalmente la chinul de a găsi un taxi care să mâne până la un alt “acasă”.

Te-ai gândi că a găsi un taxi în București nu mai e mare lucru și totul se rezolvă în câteva click-uri, 2 bipuri, o hartă care-ți arată pe unde se află domnul șofer, eventual câteva mesaje și indicații și that’s it! Totuși, plecarea din Reședința P. nu este niciodată chiar atât de la îndemână.

De fiecare dată fac ritualul rugăciunii înainte de a păși pragul ușii la plecare, în sensul că îmi calculez respirația, țin degetele încrucișate și mă abțin să nu râd la vederea celor 3 minute până taxi-ul susține că ajunge la destinație. De obicei acele 3 minute se transformă în alte 3, 5, 10, 15, până la următorul “Order taxi” – un fleac!

Totuși, ce mi s-a întâmplat ieri merită povestit. Cum spuneam, pe la orele 12 trecute fix am început călătoria inițiatică: app. de taxiuri, comandă și așteptarea transcendentală. La puțin timp apare un Apolodor care se anunță în 3 minute. Perfect, zic, am timp să ne luăm la revedere încă 5 minute, până se mai rătăcește și caută nordul sau zenitul, mă și încalț . Detalii.

Desigur că, așa cum eram obișnuită, taxi-ul s-a învârtit de 3 ori în jurul blocului, cu toate insistențele noastre și mesajele trimise în van. 10 minute mai târziu (pe lângă cele 3 minute), am capitulat.

Așa se face că după încă 15 minute am găsit un Star taxi care mă aștepta victorios în fața scării. Poate dacă mi-aș fi ținut gura și n-aș fi încercat să fiu prietenoasă la ora aia târzie, în 20 de minute aș fi fost acasă, în siguranță.

Doar că! Odată ce mi-a auzit pățania, domnul și-a însușit atitudinea moromețiană, a sunat la dispecerat și l-a pârât pe șoferul de dinainte. Da, l-a pârât! Ca la grădiniță, doar că pedeapsa era un ban de 3 ore, staționat fără drept de apel. Aparent se practică treaba asta cu “aplicația noastră, regulile noastre.”.

Rumegam deja la capitalul lor de imagine și speram să ajung odată acasă, când, imediat ce sesiunea de pâră s-a încheiat, domnul șofer a întâmpinat o problemuță! Ca la un semn, motorul s-a oprit și, precum un catâr de pe brațul de jos al Dunării, n-a mai vrut, domnule, să pornească!

Și uite-așa, cu o tipă efectiv șocată de situație pe bancheta din spate, domnul meu certa nervos mașina blocată în mijlocul intersecției! După vreo 3 minute a fost nevoit să iasă din mașină și să o împingă românește până pe partea dreaptă a carosabilului. Deja mă imaginam pe la Morarilor cum împing mașina braț la braț cu domnul meu, ca într-un spot siropos pentru Cosmote.

N-am avut timp să îmi duc imaginația prea departe, pentru că domnul a încercat să cheme prin dispecerat altă mașină. La norocul meu, stația s-a stricat și ea și am mai așteptat ceva minute să-și găsească telefonul, să sune pe cineva, să ia un număr, să sune la acel număr, să mai sune o dată, să vorbească, să clarifice, să vorbească despre vreme, să-l înjure pe Băsescu și pe Reghecamph (ok, de la vreme am inventat eu – dar AȘA de somn îmi era) și – în sfârșit – a chemat un coleg să mă salveze!

A durat mai puțin decât mă așteptam, ce-i drept. Dar seara mi s-a încheiat într-un ton foarte ironic. După încă o serie de minute fără număr, îmi văd cavalerul bucălat, pe cal galben metalizat și cu numele mare, albastru de penguin: Apolodor venea în salvarea fetei rătăcite pe străzi la 1 dimineața…

Veniți de luați lumină în limita stocului disponibil!

Își frământa mâinile agitată și zâmbind nervos la minutarul ceasului nerăbdător. Aranjându-și sistematic tiara (!), tocurile de doișpe și inelele de aur de pe fiecare deget alese cu atenție, mă gândeam că e posibil să se fi pregătit multe ceasuri înainte de marea ieșire. Îmi imaginam un efort cenușăresc în a-și alege rochia de bal, accesoriile asortate, plicul cu ștrasuri și machiajul sidefat. Trebuia să bifeze o apariție și avea de gând să nu dea greș.

Desigur, ca să fie fashionably late, și-a purtat pașii mărunți până la Slujba de Înviere. Cu lumânarea din dotare, la braț cu prințul preocupat să vorbească larg și tare la mobil, Cenușăreasa noastră își îndeplinea rolul de creștin ortodox de ocazie.

Nu m-am declarat niciodată o persoană religioasă. Dimpotrivă, m-am pus singură în situații în care cântăream serios doctrina spirituală și am înțeles foarte curând că toată povestea asta se afla în mare măsură în afara realității mele. Cel mult am încercat să îmi creez o imagine a unei forțe superioare pe care s-o urmez laic și în care să cred cum știu eu mai bine: respectând oamenii și religiile din jurul meu, aruncând un “Doamne Ferește!” când eram într-un impas, ascultând și cercetând continuu ce se întâmplă și prin alte case și, ocazional, pășind timid porțile unei biserici și vorbind în stilul meu, cu scuze și bâlbâieli și speranță, cu cel pe care îl numesc Dumnezeu.

Nu cred într-o religie a fricii și, ca atare, am preferat să stau departe de toate astea. Dar am un singur ritual pentru care manifest un respect grozav: Noaptea Învierii. Din motive pur personale, este singura seară în care îmi face plăcere să stau printre rătăciți ca mine și să ascult liantul universal cum ne vorbește despre o lume plină de răutate în care mai avem nevoie și de cumpătare, și de lumină, și de capete plecate și de simpla bucurie de a fi în viață sau a fi recunoscător pentru ce ești și ce ai.

În astfel de momente – când mă pot depersonaliza voit și mă transform într-o pereche de urechi flămândă de cuvinte de consolare – apreciez foarte mult oamenii care dau dovadă de bun-simț și nu fac act de prezență în grădina bisericii doar pentru că se practică sau nu au ceva mai bun de făcut.

Cenușăreasa descrisă mai devreme a devenit în mai puțin de o oră prototipul superficialității, adevăratul maestru de ceremonii prezent în Noaptea Învierii. Aparent, organizarea n-a fost una reușită, întrucât eram efectiv înconjurată de tineri gălăgioși, chicoteli, bârfe, răutăți și tot câmpul lexical al lui AȘA NU la Slujba de Înviere.

N-am avut pornirea, totuși, să mă înfurii sau să le zic ceva. E un lucru mare că tinerii mai caută încă o chemare spre ceva disonant de ceea ce li se întâmplă în fiecare zi. Ce n-a fost OK a fost atitudinea lor de bâlci, de parcă preoții erau parte din echipa de PR a unei formații pop care întârzia să apară pe scenă.

În astfel de momente, oricând de non-believer ai fi, n-ai cum să nu te gândești: de ce este nevoie să-i faci pe oameni să tacă, să asculte, să simtă? De ce e nevoie să îi pui pe oameni în afara lor și să înțeleagă că viața e mai mult decât o petrecere la care trebuie să-ți faci apariția?

Toată povestea asta mi-a amintit de gafa istorică pe care a făcut-o Justin Bieber după ce a vizitat casa Annei Frank și miile de soldați din armata lui de fani care-l urmează orbite, chiar și după asemenea gest. Posibil să fi îmbătrânit și simțul meu al umorului să fi depășit termenul de expirare. Oricum ar fi, un lucru în care cred este că bunul-simț se mai găsește doar în stoc limitat; posibil să fie singura etichetă pe care mulți o poartă pe ascuns, în lumina candelei uitată în drum spre altă petrecere.