Cum am înțeles ce-i ăla offside

Relația mea cu fotbalul a început cu primul sărit din scaun al tatei când România a pierdut in fața Franței în EURO 96′ (multumesc, Horia! 🙂 ). Posibil ca atunci să fi cunoscut întâia dată sentimentul dezamăgirii crunte și al spiritului fotbalist pe care, odată cu timpul, aveam să-l ignor și să-l învelesc în stereotipuri de gen.

Adevărul este că fetelor nu prea li se permite să cunoască spiritul neștirbit al fotbalului, ci dimpotrivă. Până mai acum câțiva ani singura mea interacțiune cu meciurile de fotbal era amuzamentul provocat de găștile de băieți în care mă perindam și trăirile lor în fața porților pline de speranță.

Dar, cum eu trebuie să cunosc mai ales lucrurile care-mi sunt ținute la distanță, finalul lui 2012 și începutul lui 2013 au fost perioade în care m-am decis să încerc și apele fotbalului și să merg în inima manifestului însuși: pe Național Arena.

Mi-a plăcut atât de mult atmosfera și cum se înțeleg toți bărbații atât de bine pe acest palier, încât am devenit o stelistă de sezon și am ajuns chiar și la confruntările cu Stuttgart, Ajax și Chelsea, unde a fost superbisim: epic fail si epic win!

Totuși, se știe că prima dată nu se uită niciodată, așa cum nici eu nu voi uita primul meci pe care l-am privit crispată din locurile VIP: Steaua-Dinamo.

Să ne-nțelegem: în politică și în fotbal toată lumea se află pe poziție de egalitate. Am văzut domni bine cu fulare Burberry înjurând arbitrul și domni cu opinci rupte care încurajau “băieții” să lupte Steaua, lupte Steaua, hei, hei, spunând rugăciunea Stelistă cu ochii mari și pumnii strânși, alături de neveste liniștite și copii care îi imită, mândri că înțeleg ce se întâmplă.

Sincer să zic, mie mi-au trebuit vreo câteva ore de explicații până să înțeleg și să apreciez tehnicalitățile. Dar nimic nu se compară cu experiența pe care o ai pe stadion și momentul în care galeriile se provoacă la un duel de cântece și incantații puternice, asemănătoare cu versurile de război din evul mediu.

Imaginează-ți o ceată de oameni optimiști, o voce unitară și un val de energie care se propagă de o parte și de alta a stadionului, în timp ce tu ești neputincios, mic și fără glas. În fața unei asemenea forțe înțelegi că fotbalul înseamnă mai mult decât o gașcă de tâmpiți care aleargă după o minge: înseamnă tradiție, amintiri legate de figura paternală din viața ta, momentul în care te descotorosești de figura de adult responsabil, ești mic și râzgâiat, poți să țipi și să dai din picioare fără să te judece nimeni și, mai mult, ești acceptat și încurajat să crezi.

Să crezi naiv și sincer că, indiferent de ce se întâmplă, echipa ta va câștiga. Pentru că, într-un fel sau altul, favorita va fi mereu câștigătoare în inima ta de suporter. Și nu doar un microbist poate înțelege asta, ci chiar și eu.

Totuși, ce se întâmplă când aduni o haită de inconștienți (pun not intended) și-i pui să arunce torțe pe stadion, brichete și sticle de urină în capul cui n-are noroc? Se întâmplă o amendă de 60.000 de RON, o echipă în faliment și mirarea mea că, din cauza unor astfel de oameni, nimeni nu mă va mai crede când zic că e fain fotbalul și actele de huliganism nu fac parte din meniu.

Orișicât, ieri priveam consternată la ce se întâmplă și auzeam furia de pe fereastră. Cu toate astea, meciul de ieri m-a încurajat să cred chiar mai mult în fotbal și să evanghelizez crezul ăsta ori de câte ori este nevoie.

Aveți nevoie doar de imaginea unei familii fericite și a unor domni bine care se îmbrățișează și plâng ca niște copii la ultimul gol magic, aveți nevoie de sunetul a 50.000 de inimi bătând pe stadion și de liniștea victoriei pe care o asimilezi ca pe propriu-ți succes.

Fotbalul nu este doar despre echipe; fotbalul este despre tine și perpetua speranță că, în cele 90 de minute de meci, tu însuți ești campionul. Așa că acceptă acest sfat prietenesc: înainte să dai ochii peste cap și să pui echipele în borcane cu etichetă, ia-ți bilet la un meci mare, înarmează-te cu orizonturi deschise și simte ce se întâmplă. Te asigur, va fi magic. 🙂

 

 

Greu ca mersul pe bicicletă

Nu știu alții cum sunt, dar pentru mine deplasarea pe un număr considerabil de roți (de la 2 în sus) pare cel mai complicat lucru de realizat în viață. Asta implică 3 variabile pe care cei ca mine nu le posedă:

1. Echilibru (cu ambele sensuri)
2. Răbdare
3. Calm

În combinații de 2 luate câte 3, să zicem că o formulă s-ar găsi și pentru cei care la 25 de ani se gândesc să stăpânească arta mersului cu bicicletă. Fie că e cool sau nu, că există piste sau bună-voință, mersul pe bicicletă e la fel de mandatory precum plantarea unui copac.

Cum a doua variantă pare destul de sezonieră, iar rolele mi-au declarat război în fiecare vară, acum o lună mi-am pus în cap un obiectiv: să învăț să merg pe bicicletă. Asta pentru că, odată cu toate motivațiile absurde pe care le găsesc în orice fac, această frumusețe are un loc special în fanteziile mele urbane, de mână cu my special one.

Zis și făcut! Într-o zi cu soare, mi-am ambalat entuziasmul, instructorul personal ( 🙂 ) și niscaiva răbdare în colanții de tăvăleală, m-am privit în oglindă de câteva ori și am pornit spre cel mai liniștit loc în care puteam să fiu sigură că nu voi răni pe nimeni altcineva în afară de mine: campusul din Agronomie.

10 vânătăi, vreo 3 zgârieturi, o criză de nervi și câteva căzături mai târziu, am înțeles după vreo 3 ore că zicala „e ușor ca mersul pe bicicletă” este o mare minciună! În afară de faptul că poveștile cu “m-a ținut de bicicletă și, când să mă dezmeticesc, deja mergeam de mult singur” sunt mituri urbane umflate cu timpul, pe mine nu m-a ajutat deloc această tehnică, ci dimpotrivă.

Să-ți explic: nu totul stă în echilibru! O atestă mersul meu încovoiat și zig-zagurile strepezite de cuvinte neortodoxe pe care le-am sacadat odată la 3 secunde. Și să-ți mai explic ceva: nu ai nevoie de cineva care să te țină de mână. Cel mult ai nevoie de cineva care să îți arate cum se face, să te filmeze, să facă mișto de tine și să te cunoască. De ce? Ca să te motiveze.

Pentru că da, să înveți să mergi pe bicicletă e la fel de complicat precum a încerca să înveți germană. Cum viața e prea scurtă ca să înveți germană, ai nevoie de un motiv bun care să te inspire. Iar asta diferă de la om la om.

În cazul meu, a fost nevoie de o singură remarcă, anume “Nu ai deloc ambiție!”. Negrul din fața ochilor și cele 3 ore de căzături, alături de cea mai mare palmă figurativă pe care aș putea primi-o – toate astea m-au ajutat să mă bucur de cele mai frumoase 10 secunde pe care le-am trăit la ghidonul unei biciclete.

Odată ce mi-am luat zborul în zig-zag, a fost o chestiune de timp până să-mi amorțească mâinile, picioarele și alte părți ale corpului ca să pot să zic că am un punct de pornire pentru următoarea zi cu soare când – sunt sigură – eu și bicicleta o să semnăm un contract de mers echilibrat, drept și către un singur țel: plimbările mele fanteziste.

Așa că, dacă încă nu știi să mergi pe bicicletă, ai nevoie doar de 2 lucruri:

  1. O persoană care să îndeplinească toate cele 3 condiții de mai sus, în cazul în care tu nu le ai
  2. Un motiv care să te ambiționeze, mai ales atunci când tot Universul pare că este împotriva ta.

Pentru că da, să mergi pe bicicletă e la fel de greu precum a găsi această persoană. 🙂

Sursa pozei: http://ow.ly/jQV5I

Arta ascultării

Întotdeauna am admirat oamenii care pot sta unul lângă celălalt fără să zică nimic. Momentele de liniște de care fugim cu toții sunt, în mintea mea, cele mai frumoase dovezi de intimitate pe care le poți avea cu o persoană.

De la ideea asta mi-am dezvoltat o plăcere vinovată de a sta și a-i asculta pe alții, ori de câte ori sunt foarte fericită sau pur și simplu liniștită. Chiar și etimologia cuvântului “liniște” este una pe cât de vastă, pe atât de interesantă.

Cu liniștea poți spune multe, de aici și antipatia mea față de oamenii care vorbesc mult, tare, te întrerup și niciodată nu te ascultă. Doar imaginează-ți puterea lui Silenzio Stampa sau a unui “liniște!” în timpul unor certuri.

Și ce legătură are asta cu arta ascultării? Probabil că niciuna, deși în mintea mea, oamenii care apreciază momentele subtile de liniște dau dovadă de o maturitate emoțională excelentă și sunt capabili să asculte. Ce anume să asculte? Gesturi, emoții, aluzii, reacții.

A fi capabil să asculți înseamnă să fii empatic. A asculta pe cineva înseamnă să-l respecți, să ai răbdare și sa posezi acel dram de wiseness pe care mi-e atât de rar dat să-l întâlnesc de la o vreme.

Venind din partea unui om care nu are răbdare și nu ascultă decât ceea ce poate auzi, teoria asta pare cam șubredă. Totuși, eu îți sugerez să îi apreciezi mai mult zilele astea pe cei care zic mai puține decât pe cei cu portavoce atașată și gură în formă de cutie poștală. Vei rămâne surprins de unde sar prieteniile și ce oameni sunt mai plin de substanță de fapt.

V-ascult,

A.

 

Complicele dimineții

A fi matinal este un lux pe care doar oamenii cu capul pe umeri și-l pot permite. În caz contrar, și-l țin pe pernă și își încep diminețile cu Domnul Snooze, Cucoana Cafea, Frații Bombănilă și Acritură și – să nu uităm – Tovarășul Căscat.

Toți ocupă o asemenea importanță în viața mea pre-amiază, încât am ajuns să le dau nume și să le suport povara zilnic. N-ar fi asta o problemă dacă n-ar trebui să îndure și cei de lângă mine simptomele unui om căruia îi lipsește gena ABCC9. Aparent, științific vorbind, faptul că nu ești matinal ca alții e dovada unei retardări genetice.

2 ore de bombănit și o cafea consistentă mai târziu, mă aflu cu astenia de primăvară alături, hotărâtă să scriu ce funcționează în cazul meu. Pentru cei cărora sfaturile de tip “bea un pahar cu apă dimineața” sau “gândește pozitiv!” sunt irelevante și o sursă constantă de stres, vă prezint prietena mea secretă: Lauda de Sine.

Draga de ea se arată doar când m-am asigurat că nimeni nu e în preajmă și o primesc în vizită cu mare plăcere. Este momentul meu de liniște în care-mi pot asculta gândurile și îmi împletesc vinovat lauri invizibili de merite și pupături.

Așadar, oșteanul meu, dacă diminețile sunt cel mai groaznic moment al zilei, iată ce poți face:

  1. Ia un post-it și scrie pe el lucrurile pentru care ești recunoscător în ziua respectivă
    Că îți lucesc pantofii, soarele-ți surâde, mesteci Orbit pentru copii, ai găsit biroul curat, îți place noul pix sau ai găsit un scaun in RATB – neimportant. Scrie orice chestie care te face să zâmbești măcar un pic. Odată up and running, revederea bilețelului o să te amuze. Fo’ sho’.
  2. Mergi la toilet, închide ușa (foarte important!), spală-te pe față în slow-motion și apoi privește-te în oglindă.
    Știu cum e cu timpul, așa că trebuie să fii rapid. Lasă bullshitu’ și treci la subiect. Uită-te bine și strigă râzând  “Arăți mi-nu-nat!”; eventual fă-ți și cu ochiul singur (duck face-ul sau gura căscată sunt opționale) și te asigur că te vei simți ca ultimul cretin. Efect GARANTAT de a râde tâmp că te distrezi atât de bine cu tine însuți.
  3. Întoarce-te tacticos la locul faptei și fă un lucru drăguț.
    Ia-ți colegii la discuții mici. Du-le un pahar cu apă. Ține-le ușa înainte să iasă. Fă-le un compliment. Aprinde-le țigara. Și ascultă-le poveștile de dimineată cu șoferi nepricepuți, batrâni care comentează la adresa șoferului de autobuz, prefă-te interesat despre detaliile plăcii lor de păr stricate.
  4. Reia pasul 2.
  5. Adu-ți aminte că ești o persoană bună. Și nu uita să-ți păstrezi simțul umorului.
    După atâta efort, e clar că ești de treabă și n-au cum să ți se întâmple toate lucrurile numai ție. Imaginează-te doar bosumflat în scaun și cu o grimasă de “îmi vine să omor pe toată lumea”. Not a pretty sight, isn’t it? Relaxează-te, intră pe Tumblr, citește presa și caută gifuri cu pisici sau maimuțe.

Extra-punct: When all esle fails, cere cuiva o îmbrățișare sau un scărpinat pe spate. 99% din cazuri funcționează!

Despre ipocrizie

La cumpana dintre noroc si ghinion, in fiecare zi ma rasfat cateva minute la sueta cu gandurile mele. Iar in ultima perioada am inceput sa-mi pun intrebari serioase despre momentul in care devii adult si cum trebuie sa te comporti de fapt.

In mica mea experienta, am realizat ca falsitatile sunt, intr-un fel, stigmatul maturizarii. Trebuie sa minti cu zambetul pe buze, sa-ti ceri drepturile cu zambetul pe buze si sa te incrunti doar cand ai de-a face cu ceva benefic tie. “Hei, felicitari pentru (insert successful project here)!”, “Da, multumesc, as fi vrut sa iasa ceva mai bun, dar…”. Cand e de bine, a nu implica un “dar” in fraza e un semn de slabiciune. La fel cum a nu calca pe cadavre cu privirea senina este, din nou, un semn de neprofesionalism si, evident, slabiciune.

In astfel de conditii, stau si ma intreb cam cat de ipocrit este tot sistemul grupurilor primare si secundare din cei 7+ ani de-acasa. Valorile care te faceau sa distingi intre bine si rau sunt distorsionate atunci cand esti pus in fata unor decizii care stii ca-ti vor face bine pe termen lung, dar te distrug incet-incet pe interior.

Asadar, avem maturizare si depersonalizare. Doua necunoscute care se potrivesc de minune in binomul corporatist. In conditiile date, probabil ca il voi pune pe copilul meu in training-uri serioase de dez-empatizare (da, voi inventa si un cuvant pentru asta). Il voi consola cu gandul ca, la un moment dat, se poate sa gaseasca acea persoana fata de care nu trebuie sa fie matur, cu care nu e nevoie sa trateze problemele “ca oamenii mari” (adica sa nu le confrunte niciodata) si nici sa isi creasca prea mult asteptarile. Va fi un ipocrit mascat, un fel de dubla negatie perfecta pentru secolul 21.

Cu respect,

Va multumesc pentru intelegere,

Sa aveti o zi excelenta!

A.