Păsările Mimosei și ale Domnului V.

gull-1635699_1920Scria în convulsii, parcă de teamă ca pacienții să nu-i fure foaia de sub stilou. Avea câte trei tabele pe fiecare colț al mesei, al patrulea fiind rezervat pentru un ghiveci cu pământul tare și o Mimosa Pudica suptă de viață, ca obrajii lui. Uneori își mai rotea ochii prin cameră, căutând o rază de soare – asta când nu scruta pezevenghii de pe scaunul metalic și rece din fața lui-, dar sfârșea prin a-și roade buza, mârâind la amintirea că l-au mutat la subsol.

Îngâna uneori mândru un cântec de militărie; pe ușă atârna o plăcuță nouă, ștampilată (ordin de la centru), cu numele său încadrat într-un chenar timid și litere serifate de-o schioapă care te pregăteau să intri la el: Camera de Psihiatrie, Dr. V.

Nimic ciudat în asta. Poate doar acel V. atât de ascuțit, ca un grafic care-ți vindea un pont despre cum va accelera și decelera discuția. Mult spus discuție, știai că totul e un mise-en-place și te pregătea el însuși la fiecare crăpătură de perete, când direcorul îi mai punea sub nas o fișă tabula rasa. Lăsa balamalele să scârțâie cât pentru o clipă, să auzi cum își întreba semi-pacienții dacă au avut vreodată stări de indispoziție, insomnii, anxietate, depresie cronică, voci șoptite, gânduri să-și ia zilele, lovituri puternice la cap, anxietate, insomnii, indispoziție.

Totul la el era precum un rollercoaster; te amețea cu repeciziunea cu care mâzgălea foile cu stigmate ca apt sau inapt, viteza cu care o mână se ajuta pe cealaltă – una scria, alta trăgea din sertar alt dosar; uneori îl surprindeai că scrie cu ambele mâini; se termina foaia, ajungea cu penița pe birou, continua mâzgălitura, pufnea a chicot, schimba foile cu degetul umezit de limbă, arunca stilourile pe spate, scotea altele din poale, din buzunare uriașe, de un alb bolnăvicios, în care-și vâra labele uriașe până la cot, dar niciodată, niciodată nu te slăbea de privirea-i pe jumătate clară, pe jumătate înțepenită într-un punct care te obliga să-l cauți și tu, neștiind ce să faci în puținele lui momente de liniște.

Colegii mai glumeau că e spion de emoții: cum mirosea un răspuns care nu se încadra în graficul lui țicnit, cum le tăia șirul cuvintelor ca un călău și trecea la următoarea întrebare. Femeile îl urau, se simțeau intimidate în fața acestui bărbat înalt, cândva chipeș, cu ochii pierduți sub ochelari zgâriați, cu mâini albe și nemuncite, stilul apretat și mirosul fin de săpun de casă.

Știau, de asemenea, că nu au de ales – era preferatul directorului, un tip hulpav cu mâini mici și degete de criminal căruia i se dilatau pupilele de plăcere când mângâia, seară de seară, file iscălite de Domnul V. Trecea lacom peste petele de cerneală și savura literele ca un om orb a cărui singură lumină e ținută în viață de disperările și denaturările pacienților.

Amândoi vedeau un sens măreț în diagnosticele nervoase trântite pe bandă rulantă, chiar dacă ele nu ajungeau niciodată mai departe. Domnul V. credea că nu prin misericordie vindeci suflete, ci dimpotrivă. Cabinetul lui nu era doar o celulă dintr-un subsol pestilențial, ci o mașinărie întreagă de planuri viitoare, o fabrică a destinelor pe care directorul le adulmeca, le transforma în avioane de hârtie și le arunca pe sub ușa fără prag a internaților.

*

Nu mulți ani i-au trebuit Domnului V. să simtă însă, în debusolarea lui, că directorul îl comisese la o rutină care-l decrepea și-l făcea să se simtă mai singur ca niciodată. De când îl mutaseră la subsol (că doar așa, i s-a zis, nu va mai atrage întrebări indiscrete din partea asistenților), cămașa îl strângea mai tare, pereții îi vorbeau mai rar, zăbrelele se închideau împotriva firii, iar mica lui plantă nu se mai înfiora la atingere.

Gândea că întrebările repetitive pe care le tot adresa și le punea de fapt lui însuși, încât ajunsese să deconstruiască silabele și sunetele surde dintre cuvintele pacienților. Inventase un alfabet inspirat de astfel de momente moarte, cod cu care începuse să scrie mesaje cifrate pe fișe; le dosea în cărți de colorat și reviste deșucheate, singurele a căror intimitate nu-l interesau pe director.

Curând simptomele aveau să se întețească; nici dansurile alcoolizate sau festinurile pe sub mânecă nu-l mai întăreau. Jocul de-a doctorul îl obosise. Se vindecase prin dramele altora sau îi revenise omenia? Oricâtă libertate își găsise în interior, până și pentru el momentele de tăcere erau o abatere de la rutină.

*

Într-o zi, însă, Mimosa se strânsese toată, într-un soi de refuz de al realității la care participase involuntar în tot acest timp. Biroul era întors, scaunul de metal luase locul intervievatorului, iar Domnul V. poftea pacienții, cu un zâmbet pătrat și nenatural, în locul său, pentru investigații îndreptate de această dată către el.

Întrebările auzite prin ușă deveniseră neplate, se terminau în „ce credeți?”, „nu-i așa?” , „oare?” sau „vă e frig?”. Acum împărțea stilourile cu ceilalți și le pasa lor fișele – „Mai bine scrieți dumneavoastră sincer: este lumea asta aptă pentru noi?”. Când aceștia scăpau penița, Domnul V. le lua mâna în palmă și caligrafia pe coala albă forme de copaci, sori mistici, ochi în frunte, valuri și păsări în forme de V.

Sigur că directorul avea să audă despre toate aceste schimbări de ierarhie odată ce era prea târziu, nebunia temporară a lui V. fiind văzută mai degrabă ca un respiro peste starea lui generală de agresivitate. Ceva era totuși bizar, V. nu-i mai livra maldărul de diagnostice care îl excitau până la paroxism, ci desene fără sens, deloc rigide, aproape… vioaie.

Una peste alta, tabelele sale aduceau mai degrabă a benzi desenate, cu un alfabet ilizibil; un grafolog ar fi descoperit un univers întreg pe acele pagini, dar directorul s-a limitat la a le arde rând pe rând, până când a crezut de cuviință că toate acele abateri s-au șters sau că s-a ales praful de noile apucături ale celui mai docil pacient al instituției, care de peste 15 ani crea la discreție destine malformate, își punea amprenta pe creierele defocalizate ale celor mai slabi pacienți, culegea sâmburi de teroare și livra promisiunea că scaunul lui este indelebil de pe lista oficială sau din mintea nenorociților care-i erau în grijă.

*

Oricât de mult ar fi mărit pasul spre celula Domnului V., presimțirea directorului îi țintuia gândurile spre o senzație de pură tristețe. Se simțea descoperit, judecat sub priviri pe care nu le văzuse cu adevărat niciodată, îmbătrânit și rușinat. Plăcuța mincinoasă atârna într-un cui, iar peste V-ul încadrat răsăreau litere cu miros de spirt, conturate ca INAPT .

Balamalele erau unse, amuțite de o complicitate care dorea ca acest moment să fie neobservat, neimportant în timp, ca o adiere care trece și îți ia gândul de la cele mai teribile vise. Domnul V. își admira Mimosa, o observa și se întreba ce heruvim și-o fi canalizat energiile spre ei în acel moment, când directorul a intrat și i-a poruncit să se ridice și să își îndrepte privirea către alte orizonturi.

Venise timpul să plece. Nu pentru că ar fi fost vindecat, nici pentru declinul iminent al scaunului directorului. Venise timpul să meargă mai departe și să culeagă inaptitudinile câtor mai mulți, să le strângă pe pagini albe și să le dea aripi în formă de V, cea mai ascuțită și dementă formă de libertate care l-a salvat într-o cameră rece, fără soare, fără viață, dosind un album milităresc cu fotografii ce-l arătau pe Domnul V. erou smintit de război.

În loc de medalie i-a oferit o strângere de mână, în loc de rămas bun i-a pus în palmă un stilou cu peniță în formă de V și o călimară care însuma toate cuvintele nespuse despre sfârșitul prieteniei și înțelegerii lor. În loc de îmbrățișare, l-a rugat să-l ierte, i-a șters plăcuța și i-a înmânat-o ceremonios în drum spre poarta mare de fier care i-a deschis o nouă viață.

În urma lui se șopteau cuvinte de apreciere și zburau avioane de hârtie cu păsări călătoare în formă de V, alături de caligrafieri apretate ca gulerul de la noua sa cămașă, cu mâneci care îi lăsau în sfârșit degetele libere, mintea liniștită și crăpăturile obrajilor umezite în voia lor de picuri mari de lacrimi și de ploaie. Domnul V. devenise erou pentru a doua oară, cu toate că pentru el ultimii ani fuseseră aidoma unei lobotomii emoționale, ascunși într-un ghiveci amnezic peste care o Mimosă și-a înfoiat frunzele și i-a promis să-i poarte de grijă, să-l vindece și să-i fie înger.

***

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *