Poveste de Crăciun

 

europe-1803498_1920

Crăpăturile falezei îi erau cele mai dragi. În fiecare an venea și le măsura cu privirea, le simțea cu tălpile goale pe furiș și le păstra, an după an, ca pe un diafilm al amintirilor lui. Doar ale lui. Își păstra acest ritual cu mare îndârjire, avea o oarecare intimitate în a se plimba dintr-o parte în alta a falezei – plimbare scurtă, de nici un ceas -, dar care pentru el marca mereu începutul unui nou ciclu.

Așa cum unii numără inelele copacilor, el trecea cu privirea peste fiecare fisură, peste fiecare decrepire maiestuoasă a vieții orașului, poate singurul spațiu de legătură dintre acum și ceea ce încuiase înăuntrul său atunci când lăsase totul în urmă. Fiecare Crăciun îl găsea la răscrucea acestor ramificații șlefuite de timp și de apele Dunării ce dăinuia înțelept peste umbra neputințelor lui.

Acolo, pe pietrele mângâiate de frig și povești întunecate, el asculta întreaga istorie șopotită și clipocită de apa când îngândurată, când înaltă sau pitică, secată sau învolburată de spiritul orașului ce abia părea că mai reia aceleași clopote, același cânt, aceeași vibrație a liniștirii care îl ducea la cea mai obositoare răscruce a gândurilor lui.

Acolo, pe pietrele care-l pofteau la meditație, acolo avea loc spovedania lui ritualică. În inerția lor, pietrele păreau vii, mai vii ca oricare mișcare teatrală întâlnită în inima orașului. S-a așezat și s-a mirat iar de el însuși, netezind pietricelele cu tălpile dezgolite, că orașul este în aceeași neclintire, dar el însuși nu mai este.

Vălurile ce acopereau muntele de pietre înghițea tot mai mult faleza, lăsând la iveală, an de an, câte un moment care se scufunda încăpățânat și îl făcea pe oricare trecător atent la ultimele sale vârfuri, ultimele licăriri ale unor amintiri care se țineau cu greu la suprafață și pe care nimeni nu avea cum să le salveze. Nici măcar el.

Măsura abisul și orizontul încețoșat cu ochii întredeschiși, încercând să se lase iarăși inundat de mirosul umed al începuturilor lui, zdrobit pentru o singură secundă de farmecul unei epoci ascunse de toate aceste valuri, arsă de soarele de iarnă și de ceața care îneca faleza lent, dar sigur.

Lângă el, un pescar mahmur privea tăcut la undița lui, la bățul lui improvizat care-l ținea la suprafața acestei comedii, îl ridica deasupra dramei orașului scufundat în aburi bolnăvicioși de alcool ce anunțau renunțarea, decrepirea și zbârcirea tipică a sufletelor îmbătrânite.

L-a salutat și a continuat să asculte muzica valurilor; simțind tot mai mult cum murmurul din cafenele scăzuse, cum oamenii uitaseră să devină, uitaseră de ei și de ce s-au așezat la mese. Cu anii deveniseră mai atenți la oglinzi și la privit pe ferestre, așteptând în neștire ceva care să le aducă povestea mult promisă de Crăciun. Fără să caute în ei înșiși, așteaptând ca în ziua judecății să fie trecuți prin malaxorul aparenței, ei fiind primii dintre cei care au ascuțit lama cu care și-au ciuntit sinele și scopul.

Fiecare piatră pe care o arunca în apă era o dorință, o rugăciune ale căror ecouri spera să trezească orașul din letargie, să readucă exuberanța la care visa când era mic și după care scotocea în toate cotloanele din spatele blocurilor, prin șanturi și crăpături de faleză care îi aminteau că Dunărea îi ia toate fricile și le alungă odată cu vântul rece care îi înțeapă obrajii și-l îmbie la joc și joacă.

De data asta, însă, apele nu mai răspundeau, ci se lăsau împlinite de fiecare gând primit. Posibil că trecătorii nu mai opreau astăzi să îi vorbească, să se minuneze de săpăturile vremii, ci doar așteptau ca întreaga faleză să se scufunde, să se alăture insulei de somni mitici și uriași care mănâncă oameni, vieți și vise neduse la capăt.

S-a ridicat înfrigurat de tăcerea Dunării și și-a cerut iertare. Pentru toți trecătorii cu ochii goi care și-au abandonat începuturile, pe care le-au pierdut sub un pahar la care acum privesc însetați de dorul de a fugi de ei înșiși. Sub mâlul ei se ascunde toată nimicnicia lor, amintindu-le doar în unele nopți chinuite de iubirile neîmplinite, dansurile pe stradă și săruturile furate în bărci găurite de lemn, cărora le-au pierdut de mult vâslele și la care nu mai știu cum să se întoarcă.

La plecare, a deschis încă o dată ușa părinților care l-au așteptat și de această dată cu aceleași povești, aceeași modestie, aceeași dragoste care le ridează sufletele și obrajii tot mai mult în fiecare Crăciun. Aceleași mâini care îl îmbrățișează, o strânsoare nevinovată, dar mai puțin fermă cu fiecare an ce sapă deschizături noi, abisuri infinite și demne ale bătrâneții, crăpături tot mai adânci în inima falezei sale.

***

 

Sursă foto: https://goo.gl/wpr5dR

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *