Reuniunea

Nimic nelalocul lui în dormitorul Clarei, poate doar dispoziția ei să fie un pic șifonată. Camera-i mare cât o garsonieră este inundată de lumină prin ferestrele înalte, maldăre de haine sunt căzute pe parchetul de lemn de stejar. Doi pereți sunt flancați de imagini și citate din Simone de Beauvoir, Coco Chanel, Amelia Earhart, simboluri feministe și biblioteci aproape cocoșate de greutatea colecțiilor întregi de muzică, diplome și trofee, alături de o poză înrămată cu o mică Clara la vreo 13 ani, brunetă cu părul lung pe o scenă plină-ochi de fete îmbrăcate în alb. Vizibil emoționată, Clara privește ușor mirată cum un bărbat costumat în militar îi oferă un buchet mare de flori Dnei B, înțolită cu mare gust, ca pentru un eveniment deosebit de important.

Moțăie nehotărâtă dacă începe sau nu ziua de sâmbătă și-i fredonează pisicii Duetul Florilor, iar pisica pare că nu este de acord și că mai bine și-ar turna visele pe masa unui terapeut, nu pe blănița ei. Clara înțelege mesajul, doar se cunosc de atâția ani, de când a găsit-o așteptând nerăbdătoare pe pervazul dormitorului, parcă nemulțumită că a întârziat și la această întâlnire programată de însuși domnul Destin.

În general, Clarei nu-i prea iese treaba cu punctualitatea și asta o știu toți cei care nu au neapărat nevoie de această informație – nu înțelege de ce i se acordă o atât de mare importanță după anii 2000, când, să fim serioși, înainte punctualitatea era, dată fiind lipsa tehnologiei, cel mult o comoditate și un pact social care te asigura de continuitatea vieții. „Atâta caz se face din timpul ăsta, ne organizăm viața după un calendar și termene limită; nu mai bine am hotărî ca la fiecare aniversare să ne adunăm la un foc artificial, proiectat pe un ecran, și să înșiruim mai degrabă lista de taskuri rezolvate decât amintirile frumoase din anul precedent? Ce importanță mai are timpul, când chiar aplicațiile de muzică îți reamintesc în pragul fiecărui An Nou că, în retrospectivă, ai ascultat cam aceleași albume și în aceste 365 de zile, ai click-ăit cam aceiași artiști, altfel spus că nu ți s-a dezvoltat nimic în plus, ci poate a scăzut dramul tău de curiozitate, și-așa măcelărit printre bullet points și tabele de planificări?”, gândește contrariată, în timp ce negociază încă dacă să-l sune sau nu pe Sorin în legătură cu enervanta asta de reuniune de 15 ani de la terminarea liceului. 

Cafeaua din stacană reflectă mustățile pisicii care urmăresc ca la un meci de tenis pașii grăbiți ai Clarei ce înconjoară bucătăria de câteva ori, se opresc, pornesc iarăși, se opresc, ca într-un final să se așeze din a treia încercare pe unul dintre scaunele mesei rotunde și să apese butonul verde de pe telefon ca o bătrânică mioapă căreia îi este teamă să nu-și pună obrazul unde nu-i fierbe oala. După al patrulea țâr, când se pregătea să renunțe, colegul ei răspunde:

  • M-alo!, strigă ea chiar supărată. Sorin!
  • Clara? Tu ești? Credeam că nu mai dau de tine. Deci tot numărul ăsta îl ai!
  • Știi cum e, priete-nu-le, cea mai lungă relație din viața mea e cu numărul de telefon!
  • A-haha, și la fel de spirituală! Ce mai faci, măi, soro? 
  • Te sunam să te întreb ce mama-naibii…
  • …Tati, nu pune mâna acolo, că frige. Nu, tati, nu!, o întrerupe el ca un părinte grijuliu ce este. Scuze, ziceai?

Oftează și-și propune să reia fraza cu gândul la cât de diferite sunt cele două scenarii din care două persoane vorbesc pe același fir – unul într-o curte plină de jucării simpatice, cu un prichindel zglobiu care probabil și-a trezit părinții de dimineață, sărind pe pat ca un hopa-mitică și spunând că vrea calciofi, versus bucătăria ei micuță, cu multe butoane și un asistent personal care îi comandă tot ce are nevoie să mai bage în frigider. Drumurile lor sunt despărțite doar de 15 ani, ca un hău care s-a căscat între ei, de la a patra bancă de la fereastră până la distanța dintre orașul natal și capitală, ce a deschis două universuri paralele în care fiecare dintre ei a prins un tren diferit.

  • Câți ani are acum Rareș?, schimbă ea tonul aproape curioasă.
  • Merge spre 4. Un mare ștrengar, deștept ca mă-sa și șmecher ca soacră-sa, că de la mine încă nu știu ce a moștenit, heh!
  • Voi, băieții, oricum sunteți mai greu de căpățână – tu nu știai la 18 nici la ce facultă vrei să te duci, iar acum iată-te: tătic fericit, bișnițar de provincie și mândru organizator de reuniuni de liceu! Percepi și taxă?
  • Cum știi tu să mă cucerești, Clarisita! Nicio taxă, doar să-ți miști curu-ncoace. Cu farmecul mai lucrăm după un pahar de vin – asta dacă n-ai să-mi dai vreo veste și nu poți să bei?
  • Dacă mă faci grasă, să știi că nu mă afectează câtuși de puțin. 
  • Nicidecum, știi că te iubesc!
  • Să-l fi văzut pe vânzătorul care nu mi-a recomandat o lavabilă pe motiv că „nu face bine la copil.”. „Ce copil, domnule?”, zic, și s-a albit tot la față. M-am distrat, nu alta!
  • Păi dacă te îmbraci tot cu sacii ăia ai tăi… Tati, ți-am zis să lași aia în pace!
  • Te sunasem să te întreb cei e cu reuniunea asta, schimbă Clara subiectul.
  • Cum ce? Ne adunăm, facem recensământul la catalog și apoi ne petrecem undeva, cu tot cu diriga și profesorii. De-astea… Panțoiu a întrebat personal de tine, să știi!, zice râzând.

Nimic nu îi oprește mai brutal timpul și cheful de viață Clarei decât pronunțarea acestui nume cu reverberații dintr-un trecut pe care-l vedea mort și îngropat în curtea școlii, locul unde sus-numitul profesor suplinitor – proaspăt absolvent de facultate de Istorie- , la lumina lunii din ziua banchetului de absolvire, a încercat să o pipăie mai în joacă, mai în serios, pe a noastră Clara care se rătăcise de grupul de colegi. Nici tot alcoolul din lume n-ar fi putut să-i dea vreun imbold să cadă pradă acestui „libidonosu’ naibii” care arunca motivații la absențe pe măsura decolteului purtat de fete în proximitatea catedrei sale. Clara n-a fost nicicând vreo fecioară subțirică sau cu bustul timid, oricât s-ar fi străduit ea să înfrunte corvoada modei bluzelor strâmte sub apanajul imaginii de fetiță emo cu garderobă supradimensionată.

  • Sorin, serios acum, poate chiar nu mai vin! Și-așa n-am nicio tragere de inimă.
  • Ho, măi, soro, că glumeam! Evident că nu l-a chemat nimeni, a fost expulzat din sistem nu-chiar-imediat-ce te-ai dus tu la director, dar un pic mai încolo, când plângerile s-au întețit și fata cui trebuie a fost și ea prinsă la control sub același felinar…

Cuvintele lui Sorin sunt la scurt timp după însoțite de un șir de mhm-uri și aprobări apatice, semn că gândul ei colindă deja în altă parte. „Un abuz, oricât de mic, rămâne agățat cu tine ca o un păienjeniș gros pe care, cu timpul, înveți să-l accepți și – poate, dacă ai noroc – să mergi cu el la pas prin alte milioane de posibile păienjenișuri”, îi spunea Clara viitoarei prietene cele mai bune, Aura, la un pahar, când, ca oricare fete care abia se cunosc în facultate și se respectă, își înșiruie la ceas de seară relațiile eșuate, traumele și abuzurile, colecția de onaniști și dubioși care le-au urmărit pe stradă, toți profesorii care au flirtat mai mult sau mai puțin inocent în schimbul unor note mai bune, toți foștii care le-au spus că sunt urâte și grase  – pe scurt, au pecetluit o prietenie pe un fundament toxic și pavat cu traume, poate cea mai trainică metodă de a te apropia de o viitoare cea mai bună prietenă.

Conversația cu Sorin s-a încheiat cinstit, cu alte mici bârfe și noutăți din domeniul vastelor claselor de studiu provinciale, împreună cu rugămințile lui terminate în „nu te dai la fund, că mă supăr!”. Știe că o iubește și că vorbea serios – întotdeauna a existat o legătură inexplicabilă între ei, neconcretizată însă, de teama de a nu strica o prietenie atât de interesantă. Și acum zâmbește când rememorează cererea lui în căsătorie jucată pe scena improvizată din spatele căminului. 

Era parcă o seară de mai, când vântul te îmbie la plimbări cu mâinile încătușate de-ale partenerului, iar teii îți transmit feromoni și o stare de senzualitate de care nu știai că ești în stare până n-ai plecat de acasă. Clara și Sorin se întorseseră de la balul Arhitecturii, un episod reamintit printre frânturi de aburi de alcool. „Să ne-nțelegem! Balurile Arhitecturii erau Evenimentul de la care nu puteai lipsi sau, dacă s-a întâmplat să nu știi pe cineva care știe pe cineva să îți ofere o brățară de acces, făceai pe dracu-n patru să intri pe ascuns, să dai șpagă la paznic sau să fentezi cumva intrarea. În seara aia Sorin aflase de o ușă ascunsă pe scara de serviciu, așa că eram ca și acolo.”

Dansul tip maimuțăreală între prieteni puternic alcoolizați după shoturi flambate și cocktailuri cu nume ciudate n-a omorât pe nimeni, mai puțin când unul dintre protagoniști tot speră de ani întregi că, la un moment dat, va veni și momentul lor. Clarei – se știe – îi place să se zbănțuie ca o nebună cu ochii închiși, „și poate de la căldură, de la ritm – n-aș ști să-ți spun – n-am realizat când Sorin mă prinsese între brațele lui și mă pupa pe gât. Eram atât de aiurită și de îmbătată că l-am lăsat – recunosc, era plăcut… Eram iubită. Apoi? Apoi am râs și l-am împins, i-am zis că e un prost și să mai bem. Și credeam că asta a fost.”.

Dar sigur că n-a fost doar asta. Sorin a condus-o la cămin și, conform tradiției, s-a oprit la o țigară pe care o pufăiau împreună după fiecare petrecere. Un singur bec chior atârna deasupra lor, cât să lumineze încheieturile și degetele care, la o secundă fatidică, s-au atins. „Mereu i-am spus că are degete de pianist, poate asta l-a încurajat să o facă”. Cu ultimul fum, Sorin s-a așezat mai aproape de genunchiul ei într-o poziție chinuită care anunța că urmează ceva important și a început să peroreze într-un râs-plâns tot ce simțea pentru Clara de ani de zile. „Ce zicea? Că sunt interesantă, că mă iubește, că mă va iubi mereu… Că miros bine! Cred că mi-a zis că se gândește seara la mine, dar eu nu-l credeam. Eu râdeam. Iar apoi poate am început să cred. Și, după un râs și un oftat, m-a sărutat… A fost cel mai plăcut moment din viața mea de până atunci, asta îmi amintesc sigur. Știu că mă gândeam: ce buze moi are, ce senzație de cald și de rece, dar și ce fior!”. 

Restul nopții n-ar putea fi în detaliu pus la raport, însă cert este că a doua zi unul dintre paturile colegelor avea un picior rupt și o saltea smulsă aproape cu totul. Observația a fost punctată de una dintre enervantele ei colege, alături de o listă de nume a reclamanților de palier care n-au putut să doarmă de „asemenea țipete, Doamne Dumnezeule!”. A doua zi, însă, Clara s-a trezit ca dintr-un vis, singură, și n-a aflat nici până azi de ce el nu a fost să fie, să împartă ceea ce ea ar fi crezut că ar putea o a doua țigară „conform tradiției”. 

Însă viața a făcut-o să nu întrebe dacă nu vrea să afle răspunsul, și astfel a ales calea sigură. E recunoscătoare însă că Sorin i-a rămas alături chiar și după ce ea s-a dezbrăcat de cele mai negre fațete ale personalității ei după acest episod, „iar asta, dragă prietenă, e dovadă de loialitate. Și nu vrei să pierzi un astfel de prieten făcându-ți-l, din greșeală, iubit.”.

***

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *