Rugăciune către tata

rânduri inspirate de „Scrisori către tata”, Franz Kafka.

arch-1041135_960_720*

Nu pot spune cât ar mai fi putut rămâne după ce viețile noastre s-au despărțit. Începutul oricărei dezamăgiri te face să înțelegi că unele clipe există pentru a-ți frânge șirul lin al vieții, întocmai ca un crescendo nesimțit ce-ți chinuie timpanele.

Devii, în astfel de trăiri, martorul unei vieți pe care o poți judeca doar printr-o lupă ce desprinde dulcele înainte de anevoiosul după. Îți croiești singur existența din firimituri de sine ce aproape că-și pierd conștiința ori de câte ori nu ești bine înțepenit în idealurile tale. O, ferice de cei pentru care realitatea s-a zguduit de atâtea ori și într-atât de brutal, încât au devenit martorii neînsuflețiți și greu de impresionat în fața propriului destin!

Mă trezisem la fel de rătăcit pe cât mă culcasem, cu o durere de nedescris în creștetul capului, o presiune pe care aproape o puteam atinge. Era poate singurul meu prieten la răscruce de gânduri, umbre sinistre ale unor vise pe care le-am dosit în cele mai întunecate unghere ale firii mele, la capătul patului muribund al mamei. Nici acum nu știu câte zile am zăcut în neștire, cu această durere și simțiri pe care nu le pot descrie…

Dezarmat de propria neputință, roteam ochii spre tine și speram să mă salvezi măcar cu o mângâiere azvârlită din colțul ochiului. Te priveam cu o invidie tenebroasă, știam că ție nu-ți atârnă la fel de greu crucea pierderii, știam că vei privi trecutul cu o seninătate amară, nepătat de stigmatul malign al propriei vinovății.

Ți-am căutat în zadar palmele, doar cât să le ating iuțeala, să le așez peste obrajii mei însângerați și să îmi spui că sunt viu ca rod al mântuirii ei, nu al vreunei alegeri providențiale pe care niciunul dintre noi nu ar fi putut-o controla. Mi-am spus atunci, mi-am impus să îți arăt că pot supraviețui oricărei paralizii sentimentale și că îți pot deveni umbră, ascuns de vuietul existenței ce se anunța în calea copilăriei mele.

În anii de singurătate am învățat să îți fur reacțiile ursuze și să le trec cu un semiton mai sus, pe o pânză a amăgirii duse la paroxism – o nouă manie de a-mi înșela propriile simțăminte. Eram atât de diferiți și totuși mă îmbrăcam cu stările tale trase prin indigo, ca trofee ale luptei mele pentru supraviețuire.

Ziua erai doar părintele mut și de neclintit, un bloc de gheață ce-și lăsa urmele văzute doar pe sub praguri de cămări zăvorâte în care mă țineai cu orele când icneam de dorul vostru, al amândurora. Cu timpul, am reușit să aștern din condei un veșmânt de semizeu peste toată indiferența ta mocnită, un înveliș ce te făcea să pari om, confident, și, mai ales, bătrânul meu tată.

Îți scriam în fiecare seară și ardeam paginile ca pe acatiste ale căror rânduri speram să se dilate și să ajungă în inima ta. Le purtam cu gândul până aproape de urechile tale și mă rugam să te bântuie, să-ți lumineze mintea și să îmi auzi chemarea sugrumată de copil care nu a știut cum să ajungă la tine.

Când în sfârșit m-ai luat cu tine, am simțit hăul ce urma să se sape între noi cu fiecare kilometru înghițit în viteză și în liniște. Lăsam în urmă satul natal, colbul de pe uliță, căsuța dintre sălcii, balta de lipitori care mi-au ținut de cald, câinele schilod al cărui lătrat se schimonosise de atâta uitare, corul de case cu balamale ruginite, groapa timpului, toaca răgușită a bisericii și locul de veci al mamei.

Știam că va fi cel mai lung drum spre casă, și niciodată nu-mi fusese mai dor de tine decât atunci când m-ai strâns de umăr și mi-ai dat servieta din tinerețile tale, prea neîncăpătoare pentru un bilet de tren ce a adus cu sine o nouă șansă la a fi.

Semizeul luase atunci proporții mitice, devenise uriaș, cât o litanie care mă striga de peste veacuri și mă arunca într-o nouă vibrație, în golurile dintre sunetele cuvintelor de rămas-bun care mă striveau și de această dată și mă pregăteau pentru un ultim moment de răscruce al sinelui meu.

Plecam atunci într-o călătorie către nicăieri în care tot nimicul rămas în mine era tot ce am. Cu el vin acum la patul tău, iubite tată, cu el îți sărut fruntea brăzdată de mâhnire și neiertare. Și tot cu el te voi ține pe umeri când vei ajunge pe marginea hăului dintre noi, la capătul dintre lumi, cu o mână agățată de poarta mântuirii tale și cu alta îmbrățișând umbrele trăirilor noastre tăcute și ascunse, acum și pururea și în vecii vecilor.

***

foto: https://goo.gl/jD7Umf 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *