Sonet de primăvară

  

blackbird-542460_1920De cauți cerul în seninătatea lui și-l privești cu ochii mijiți printre pufi de păpădie, te cuprinde deîndată un suflu răcoros, singurul trimis parcă să te dezbrace de însingurare. Găsești curios că nu ești doar tu aici. Dar cum ai putea să fii, când de subsoară te poartă nu doar vântul, ci și un tril de catifea ce vibrează a simfonie?

Cum ai putea fi oare singur când secundele sunt doar mici pori de timp care respiră odată cu tine, trăiesc odată cu tine și dansează în jurul tău ca mici daruri divine, sclipiri minuscule ce-ți luminează drumul ales? În tot acest infinit de bunătate, te alinți și plescăi răsaduri de idei, înșiruiri de ecouri ca de harpă și te desprinzi de tine însuți ca într-un șirag incandescent și viu.

Respiri adânc și aria începe: te apleci ușor pe spate și firele de iarbă îți răspund cu o fâlfâire insesizabilă, ca un cor de fecioare despletite a căror voce se armonizează cu valurile tale de energie. În tine se deschide un univers de boboci însetați de rouă, ai flori în piept care-ți acoperă inima și își răsfrâng petalele doar cât să mai sorbi lumină, să-ți pudreze sufletul în culori mătăsoase care cheamă întreaga natură la adăpost.

Deodată știi să dansezi, atingi vârfuri de pietre de râu și te afunzi ca pe clape negre înainte și înapoi, clipocitul îți gâdilă tălpile și din gura ta ies hohote de acorduri zglobii care te aruncă prin rotocoale de ecou în sfere înalte. Dedesubt se aștern fulgi de păpădii pe care luneci cu fiecare respiro ce te apropie de un final melodic. Rămâi astfel într-o stare de imponderabilitate, îți pui dorințe ce te readuc cu picioarele la firul ierbii, cât să-i simți vârful pentru o secundă, o măsură și un da capo al fine ce prinde rădăcini în infinit.

***

Foto: https://goo.gl/Yub3se