Strigăt

microphone-1209816_1920Captivi într-o lume închipuită, ne adulmecăm unora altora fricile, le îngurgităm cu dinții însângerați și zâmbim cu smalțul mizer la înaintare, sperând ca șocul provocat de nedreptate să îndepărteze orice imagine știribită de sine, orice râs dezacordat care ne-ar îndepărta de pe picioaroangele șubrede, vopsite și întreținute cu principii de mâna a doua de o voce unitară care a încetat să spere, a încetat să creadă, a încetat să fie. Spre ultimele ceasuri, când orologiul bate finalul răbdării, zâmbetele încep să scârțâie, să ruginească, să ne zgârie interiorul cavității bucale, sau ce credem că a mai rămas interior. Tusea colectivă ne împinge să nu privim înapoi, ci să mergem șchiopătând înainte cu dinții sfredeliți și buzele uscate, însetați de adevăr, de adevărul din noi pe care l-am mototolit într-un contract social și l-am aruncat pe umerii responsabilității altuia, în timp ce ne călcam pe picioare, pe umeri, pe capete, pe cadavre, ca să ajungem la ambrozia promisă, la acel ciorchine aurit care va mătura praful și compromisurile care ni s-au încâlcit pe degete și ne-au încurcat idealurile cu un bloc imens de beton prin care nu mai trece aer, speranță sau ziua de mâine. Uneori pereții se măresc, colțurile rigide încep să se mănânce, iar abia atunci, cu un gol în stomac și o durere acută în piept, deschizi ochii și simți dorul unui licăr de libertate, o idee lichidă care îți astupă ochii pentru prima dată și te înalță printre nori de praf, tencuieli care se sfărâmă, în timp ce lași totul în urmă, îți aduni părți de sine sau câte mai găsești din el și te lași ridicat de hazard, de iubire, ghidat de frică și un sentiment bizar de familiaritate: ai mai fost aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *