Viața de adult și mitul de a fi fericit

  

„Mamă, de ce nu mi-ai zis cât de greu e să devii adult?”

„Mamă, voi cum ați trecut prin atâtea?”

„Cum vă descurcați în comunism, mamă?”

„Te obișnuiești vreodată cu nedreptatea, mamă?”

Anul centenar îmi aduce în dar rotundul 30 în buletin. Evident că voi face din acest moment unul special, așa cum și la 20 a fost, pentru că la 10 încă eram prea protejată ca să respect și apreciez însemnătatea anumitor momente din viață.

Poate de aceea m-am simțit mereu defazată: sunt înduioșată de un soi de familiaritate doar după ce au trecut Sărbătorile, îmi asum și îmi recunosc adevărata vârstă abia la jumătate de an după ce am avut aniversarea, îmi cunosc părinții abia acum, la 10 ani după ce am plecat de acasă și, mai ales, îmi apreciez meritele abia la ani distanță după ce unele proiecte s-au terminat.

Niciodată nu sunt de fapt aici și acum, mereu privesc spre viitor. Iar sportul de trăi în prezent cu totul îmi scapă printre degete – cum aș putea să mă bucur de PREZENT fără să anticipez sau să îmi imaginez pături de istorie care se aștern pe locuri, oameni, preconcepții ancestrale? N-au putut nici cărțile lui Eckart Tolle, Carlos Castaneda, nici chiar ale absolut minunatului Dalai Lama să mă ajute să-mi răspund. E atât de întrepătruns totul, că uneori simplitatea mă sperie.

Fără un sens ascuns, viața pentru mine ar fi ca sunetul lung al unei trompete dezacordate. Iar în așteptarea finalului său, nu cred că aș putea să mă afund într-un „asta este”.

Deci – viața de adult?

Până acum, doar un joc de „Nu te supăra, frate” cu miză mai mare; o grădiniță fără ziduri în care fetele se trag de codițe în continuare pe la emisiuni de fason, băieții se bat cu tubermane prin trafic, iar șefii de echipe se amenință reciproc cu mărirea butoanelor nucleare, în timp ce o ceată de găini fără cap încearcă să-i calmeze, să le sufle firele de păr de pe frunte și să le dea sorbet de ambrozie. Pentru orgoliu, nu aportul caloric.

În infinitezimala mea „experiență” cu oamenii, am ajuns să mă amuz destul de tare când oamenii devin vehemenți fără drept de apel în orice privință. Suntem niște mașinării atât de inteligente și cu o capacitate incredibilă de a face bine, și totuși ne punem singuri mâinile peste ochi atunci când micile lucruri ne unesc, când suntem cu toții obosiți sau mânați de aceeași dorință de a ne fi mai bine. Nu pentru unul, ci pentru toți.

E chiar și mai interesant cum, odată în papucii de tânăr adult, observ o mai mare dorință de a cunoaște alți oameni și de a pune accent mai mult pe cum legăturile cu ceilalți mă ajută să mă cunosc mai bine, paradoxal. Alura de independență și rebeliune pe care mi le-am însușit mereu au început să pălească în fața normalității, a sentimentului de acasă, de familie universală din care simt că fac parte: oamenii din metrou, gunoierii la lucru, medicii tranșanți, paria, aristocrații, analfabeții, oamenii în vârstă, copiii răsfățați și gălăgioși– față de toți simt un afect foarte bine pronunțat. La aproape 30, nu mai vreau justificările nimănui, ci doar multă liniște.

Este oare atitudinea asta o renunțare în fața vieții? Dimpotrivă. Mă tem că la rotundul 30, pentru mine ideea de fericire se redefinește, iar căutările de povești abia acum încep. Când credeam că pot să mă dau deșteaptă, temerile și căutările mele s-au adâncit și au prins rădăcini în sufletele celorlalți. La mult-așteptatul și teribilul 30, simt că fac parte dintr-o matriță cu o dinamică divină și că, în fapt, nu știu chiar nimic.

Sunt, deci, în pragul celei de-a doua adolescențe, când descopeream în mine prăpăstii îngrozitoare, și totodată aripi uriașe care m-au purtat printre vulcani activi ai creativității. Port dintotdeauna cu mine o mare mirare în fața acestei lumi, iar acum doar prezentul și o definiție știrbă a fericirii mă pregătesc pentru ce va veni. Îmi doresc, deci, ca noul an să ne modeleze tuturor busola morală și să înțelegem mai bine de ce suntem aici și…. de ce suntem acum.